Dacă aș încerca o definiție a celor enunțate în titlu, aș scrie simplu: „ritualizarea spațiului public” se referă la procesul prin care spațiile publice (piețe, străzi, parcuri, instituții) sunt „încărcate” cu ritualuri sociale repetate, reguli implicite și comportamente simbolice care le dau sens și ordine. Cu alte cuvinte, un spațiu public nu este doar un loc fizic, ci devine un cadru de interacțiuni reglementate cultural, în care oamenii „știu” cum să se comporte, chiar fără reguli scrise.
Ce înseamnă ritualizare în cazul vieților noastre? Aș trece, dincolo de ceremoniile religioase, la tot ce trăim cu valoare de simbol ca acțiuni repetate și previzibile, care întăresc ordinea socială sau apartenența la un grup social ori uman pur și simplu. Oricât ar părea de ciudat, aici se încadrează ritualurile cotidiene pe care abia de le reținem tocmai datorită repetabilității lor: mersul pe aceleași trasee urbane (naveta zilnică), salutul între vecini în anumite locuri ori chiar pauza de cafea în același spațiu public – fie el cancelaria unei școli ori office-ul unei instituții oarecare. Acestea toate creează un sentiment de „ordine familiară” și produc, dacă acceptați jocul de imagine, endorfinele sociale necesare supraviețuirii noastre ca societate. Ele se transferă uneori în ritualuri sociale și colective. Unele calme, distinse ori fidele duhului de familie. Altele, din contră, producând fracturi sociale și distincții de ritm colectiv: proteste în piețe centrale ori colțuri de instituții, parade, sărbători naționale ori pur și simplu ceremonii publice (ziua națională, comemorări). Pentru observatorul fin, în acest caz, spațiul public devine scenă pentru identitate colectivă.
Din lecturile care se mențin în topul interpretării situațiilor de ritualizare, mi-am revăzut fișele a trei dintre autori. Michael Foucault interpretează ritualizarea în plan sociologic drept ritual de control și disciplină: cozi organizate, semafoare și reguli de circulație și supraveghere (camere, poliție), amintind că acestea „disciplinează” comportamentul în spațiul secularizat și totuși ritualizat al comunității. Émile Durkheim – în baza unor interpretări sociologice primare – vede ritualurile ca mijloace de consolidare a solidarității sociale, astfel că spațiul public devine loc de „coerență colectivă”, în care converg interesele comunității și sunt reprezentate prin cuvinte, dialoguri și dezbateri limitate prin construcția legală. Din lectura interpretărilor teoretice nu ai cum ocoli, știu eu, pe Erving Goffman, care analizează viața socială drept un „spectacol” în al cărui constructspațiul public devine „scenă” unde oamenii își joacă rolurile. Nu este singurul și nu pot să nu rețin cercetările lui Henri Lefebre, care ne provoacă spunându-ne că spațiul este produs social și nu doar fizic, iar ritualurile contribuie la „producerea” (chiar re-producerea, aș zice) orașului ca ethos uman.
De ce m-a preocupat conceptul în apropierea Sărbătorilor mereu? Pentru că procesul de ritualizare a spațiului public explică de ce orașele par „ordonate” fără reguli explicite peste tot și modul în care se formează identitatea urbană. Dar mai ales cum puterea și cultura modelează comportamentele zilnice. Astfel, un spațiu public devine „ritualizat” atunci când oamenii fac aceleași lucruri în mod repetat, există sau se impun în timp reguli nescrise și astfel comportamentele devin automate și previzibile (la semafor, de pildă, sau în sensul giratoriu). Astfel de mecanisme devin importante social întrucât creează ordine și organizare și astfel face spațiul mai ușor de folosit, ajută oamenii să știe cum să se comporte fără explicații, dar poate și limita spontaneitatea (totul devine „după tipar”). Ritualizarea spațiului public înseamnă, pe scurt, că locurile publice (străzi, piețe, parcuri) ajung să aibă obiceiuri și tipare de comportament repetate, care fac ca oamenii să știe „cum se face” acolo.
Cu alte cuvinte, oricât de mult s-ar sublinia desacralizarea unei comunități, ea nu poate rupe ritualizarea comunității de sensul ei firesc, natural și, acolo unde fundamentul construcției sociale este creștin, religios-creștin. Pentru aceea, emiterea unor inepții în spațiul media ori public pe seama Sărbătorilor este un atac la democrație și social. Face din omul emițător un înfruntător fără sens și miză a socialului. Dacă nu cumva ritualul său social este tocmai înjurarea lui Dumnezeu. Vădind prin acesta că nu este chiar ateu cum se dă…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
