De ani buni ne prigonim fericirea. O punem mereu între parantezele unui materialism ispititor și jenant. Niciodată un bogat nu se va socoti suficient de bogat. Așa cum nici un sărac nu se va visa mai sărac, nu-și dorește să fie mai sărac. Chiar dacă, uneori, nu face nimic să evite mai sărăcirea sa. Am devenit săraci în puterea de a râde, de a face bine, de a remonta sufletele celor din jur cu omenesc vrednic de crezare. Odinioară familiile noastre aveau un Om-Orizont, un soi de reparator de ură. Vindeca fie cu un cuvânt, fie ascultându-ne păsul, fie ridicând din țarină ori tina scuipată de ceilalți privirea noastră și ne reda cerul. Nu zic că era neapărat legat de Hristos, dar nu-i era străin Acestuia. De ceva timp caut să văd ce ne face atât de urâtori! Merită trăită tensiunea aceasta a minciunii și parvenirii sociale cu orice preț? Chiar ne-am pierdut cu totul simțul măsurii. Uneori nici boala și nici vindecarea, nici iubirea și nici suportarea noastră de cei ai casei ori ai serviciului nu ne ajută, nu ne redresează din ură în tihnă. Am constatat- am și scris- că opusul iubirii nu este ura. Ura îi este vecină acesteia- o spune minunat Domnul Eminescu. Vecină iubirii. Opuse iubirii sunt răutatea- mai mereu ieftină ori gratuită- prostia cu ștaif și îmbrăcată în costum ideologic, obsesia nevinovăției prin învinovățirea oricui altcuiva. Trăim vremuri de ieftineală la perfecțiuni închipuite. Lăudăm scamatoria culturală în care zac de ani buni proiecte șubrede, acționăm ilicit în numele unei dreptăți susținute cu parii anticorupției. E ceva fisurat în conștiința noastră.
Și nu prindem de seamă când devenim ieftini și urâți, când oamenii ne ascultă doar ca funcție nu ca oameni, când schimonosim idealurile pentru care am trăit o vreme fără să murim. Iar acum murim pentru chestiuni frivole, scoase din exercițiul cel mai amplu al urii: refuzul de a gândi! Luăm de-a gata haine, mâncare și filme, valori prihănite și neprihăniri infecunde spiritual, alergăm după realități care jignesc realitatea și facem din ele mod de viață. Și de moarte, de multă și nemințită moarte! Poate că simțiți amarul din tastele la care scriu. Scriu când aflu despre tineri sinucigași și droguri strecurate în mâini de copil, când redescopăr forța teribilismului în a face victime pe treceri de pietoni ori trotuar, răutatea sagace a falșilor învingători la examene hârbuite de forța de a mai fi candele de har. Scriu gândind la bătăile luate de mame singure de-acum, la copii neapărați de vecinii care hlizesc în moralisme ieftine, la istețimea perversă ce umilește inteligența, la coruperea păcii reale cu liniștiri închipuite. Dar scriu. Descarc din inima mea și bune și rele, după cuvântul Cuvântului Întrupat. Scriu pentru că a tăcea acum e semn de snobism intelectual, neamestecul cu vulgul fiind de fapt vulgarizarea sensului democrației. Care este vulg cu maximă conștiință civică. Ori măcar cu intuiția cinismului din ura din jur. Cine ne va izbăvi pe noi de ură, așadar?
Am descoperit un text la Ferenc Visky, un pastor al Alianței CE- Bethania de la noi, din România vorbitoare de limbă maghiară, un mărturisitor al lui Hristos în temnițele noastre comuniste- vorbitoare și de limbă română, vă asigur. Omul acesta ne povestește despre o clipă din istoria temnițelor. Bun prieten cu Richard Wurmbrand, ne povestește că acolo, acesta a dat una dintre cele mai responsabile explicații cuvintelor: „Dați-i Cezarului ce este al Cezarului!“. Scrie smeritul pastor maghiar: „Să fie banii de impozit ai Cezarului, dar el nu are nimic de a face cu impozabilul, susținea Richard. Impozabilul e al lui Dumnezeu și tot al Lui e și Cezarul, care nu-și aparține, nici el, doar sieși. Cezarul n-a sădit nici măcar un singur pom în Israel, în schimb a mâncat din poamele lor, ba chiar i-a prăduit cu întreținerea curții și mașina lui de război. Așadar ce anume este al Cezarului? Al lui e nu doar dinarul, ci și cuvântul și slova lui Iisus, pe care a pus-o alături de bani: Și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Din care rezultă că Cezarul nu este Dumnezeu. Nici Dominus, nici Deus, nici Salvator. Și ca Cezar, el e doar om. Problema nu e că îi dăm ceea ce i se cuvine; ci că nu primește de la noi ceea încă i se mai cuvine: cuvântul divin, care este și faptă și care este chezășia noastră, a libertății noastre în cadrul sistemului de putere care ne apropie. Din lașitate Biserica trece sub tăcere acest «și» că toate prin el ar putea refuza puterea apropiată. El este așadar al Cezarului? În acest moment, cu o lovitură de picior, Richard a demontat ce i se cuvine cu adevărat puterii care se autodeifică“ (Ferenc Visky, 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni, Ed. Aqua Forte/ Koinonia, Cluj, 2004, pp. 33-34). Poate că e prea dur, dar este un text care obligă la ieșirea din lașitatea urii pentru a înțelege chemarea Iubirii. Dese ori ieșim din monoteism iubindu-ne pe noi ca pe Dumnezeu, introducând în ierarhia construcției noastre interioare ținte care ne definesc adânc de ușurătate și ură. A ieși din ură înseamnă nu doar a iubi, ci a dărui cu putere forța de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Mărturisindu-i mila și dragostea Lui strecurate în țesătura de greu a lumii. Să creștem în noi cuvintele iubirii înseamnă a mai acorda lumii o șansă la învățarea antidotului la ură. Inteligența scânteind de iubire. E nevoie de Dumnezeu, veți zice. Sigur. Dar, zic, e nevoie și de oameni să-i țină vie memoria printre uituci.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
