Oare v-ați întrebat vreodată cum se face că în ciuda permanentelor atacuri media – și nu numai – azvârlite către unele instituții, acestea continuă să fie în top-încredere la români? Ba, îndrăznesc să spun, nu numai la români. De ce au nevoie oamenii de exemple ca să aibă încredere în Biserică, îmi pare logic. Dumnezeu stă dincolo de construcția umană care, uneori, poate trăda încrederea. Dar nu El. Ratingul de încredere nu-l vizează pe Dumnezeu, ci o instituție divino-umană care, atunci când este prea umană, poate dezamăgi și poate răni încrederea. Dar nu El! De aceea nu o să vedeți nicicând la o cercetare serioasă să întrebe dacă ai încredere în El.
Cu Armata, a cărei lună de onorare o avem dinainte (24 octombrie rămâne o dată-etalon în istoria celui de-al Doilea Război Mondial), lucrurile stau un pic altfel. Biserica e iubită pentru că manifestă credință și dragoste. Armata, pentru că propune credință și nădejde. Oamenii chiar cred în fidelitatea militarilor față de Țară și Tricolor, ca semn al Independenței naționale. Chiar cred că la momentele grele, ale unei tensiuni apărute inoportun în siajul națiunii, te poți baza pe militari și instituția lor. E vorba de o instituție umano-umană? Poate. Dar în Armata Română nu sunt doar militarii de astăzi. Poate de aici cheia încrederii. În aportul de încredere asumat de generațiile noi din încredințarea generațiilor vechi. În plusul de nădejde pe care ți-l dă haina militară îndată ce o zărești la o cotitură periculoasă a vieții de zi cu zi. Poate că și din acest motiv se cere o responsabilă asumare a fidelității față de misiunea de apărători ai Țării ori de reprezentanți ai ei în teatrele de război ale lumii moderne. Deseori auzim că nu au ce căuta colo sau colo. Unii, mai cinici, la moartea câte unui militar în prima linie pe frontul Alianței căreia îi aparținem geostrategic, comentează asupra salariilor ori sporurilor bănești pe care oricum nu le știu și nici nu cred că pot compensa moartea camarazilor căzuți. E boală grea la noi să reduci totul la cheltuieli uitând că demnitatea unei Țări stă și în calitatea investiției în instituțiile-forță care ne opresc din decăderea de încredere în care alunecăm des. Parcă prea des. E o chestiune de cultură a înțelegerii unei misiuni și a mecanismului prin care pacea ta contează pe nepacea celui trimis să ți-o apere de foarte departe. Pentru ca războiul să nu ne mai fie în prag niciodată.
Oamenii „Nădejde“. Îi știm din vremuri grele, citind din pagini de manual. Parte din ce suntem se datorează unei geneze în care ei sunt fundamentali. De la soldat la conducători de Armie. Nimic din ceea ce ne alcătuiește memoria, când suntem sănătoși la cap, nu poate evita aportul dat de ei. Oamenii „Nădejde“. Acum parcă mai mult ca oricând. Chiar dacă îi mai vedem rar pe stradă, în haina lor de lucru. Pe care generații după generații am purtat-o și noi, ceilalți, până mai ieri ori alaltăieri. De-acum ne va fi mai greu. Seduși de filme și jocuri cu războaie, generațiilor tinere li s-a indus ideea că a fi în Armată e o joacă. Poate că dacă vrem să restabilim liniștea valorilor din viața cotidiană avem de readus la viață câteva dintre liniile de forță ale vieții militare. Am remarcat că nu e totul schimbat în rândurile Armatei. Că rămân unele mentalități și că încă avem pe harta profesiei zone hașurate neîndemânatec de către cusurgii care pot face viață grea celor care își asumă o astfel de vocație. Că persistă o doză de neîncredere în morala cazonă ori comportamentul identitar de armă. Cine nu a stat printre militari nu înțelege cât de mult s-au schimbat atât de multe. Pozitiv. Că apropierea de modelul altor Armate a atins coarda sensibilității naționale și a nevoii de sporire nu doar a capacităților de luptă ci și a capacităților umane, care ne fac să nădăjduim la liniștea ce izvorăște din profesionalismul lor. Nu e un laudatio editorialul meu, ci o simplă aducere aminte. Că tot ceea ce construim indiferent de domeniu are rezonanță în coșul pieptului oamenilor dispuși să moară pentru noi.
O Țară nu poate ieși din indiferență culturală și mediocritate instituțională decât formând caractere dispuse la Jertfă și efort. Efort aproape continuu. Există o cultură a caracterului? Fără îndoială că da. Pe câmpuri și în văi, la marginea drumurilor ori pe piscurile ascunse de ceața toamnei ori zăpada ce nu se mai topește parcă, în locurile încordării întru apărarea Țării, cultura aceasta și-a însemnat trecerea. Tabernacole de lumină care traforează dezordinea de valori în care ne sfidăm parcă liniștea ce am fi putut avea. Dar monumentele Armatei Române nu sunt doar cele ce se văd. Ci și înfloririle pomilor ori tămâia de sevă aprinsă-n fânațuri. Limpezimea – câtă mai este – a râurilor – câte mai sunt. În perdeaua de ploaie a zorilor. În trosnetul de umbre al înserărilor ori clopotul de miez de noapte sunt și Ei. Oamenii „Nădejde“. Care își numără nopțile neodihnei cu nopțile odihnei noastre. O să-mi spuneți că nu mai este chiar așa. Întrebați-i. Când vă aflați timp, întrebați-i. Pentru că în mecanismul gândirii apărătorului nu contează nici tehnica din dotare și nici pregătirea sistemică. Ci inima care bate pentru inima celorlalți. Oamenii „Nădejde“ o știu bine. De aceea Biserica îi păstrează în pomelnicele ei. Cea mai vie formă de memorie colectivă a unei istorii deloc de neglijat.
Când vine Octombrie, mereu, de când m-am apropiat de Istoria Neamului meu, aud în strugurii copți glasul lor de biruință. Fără ei nu suntem. Ori nu suntem alta decât generații deșirate sufletește, aruncați unii împotriva altora. Poate că ne vom crește iubirea dacă vom fi mai atenți la credință și nădejde. Nu suntem unii fără alții.
Preot Constantin NECULA
