După ecranizarea lui Luchino Visconti, din 1967, cu Marcello Mastroianni și o variantă turcească, din 2001, Francois Ozon reușește să prindă, la Studiourile Gaumont, în imagini alb-negru, ideale pentru subiect, această nuvelă a franco-algerianului Albert Camus. Ea a fost publicată la Editura Gallimard, în 1942, sub forma unui roman, la sugestia lui Malraux și Queneau, două nume răsunătoare ale literaturii Hexagonului.
Lansat la Festivalul de la Veneția, a fost jurizat și pentru premiile Cesar, unde actorul Pierre Lottin (descoperit și în „En fanfare”, alt titlu de văzut neapărat) a câștigat invidiatul trofeu european. Aici e un prieten, Raymond, un „pește” răzbunător pe o iubită din partea locului, care știe însă să-i fie alături, în momentele de cumpănă, lui Meursault (Benjamin Voisin, din „Iluzii pierdute” și „Vara lui 85”), un tip aparent rece, și care ucide… un arab.
Judecat și pentru lipsa de empatie la înmormântarea mamei, pe care o trimisese într-un azil de bătrâni, o lume surprinsă cu mare talent. Imediat după, în plin doliu, merge la Alger, la cinema Majestic (inaugurat în 1912), să vadă o comedie cu Fernandel, și la un ștrand. Aparent fără remușcări, la împușcarea unui indigen, tânărul are o lungă conversație cu un preot, spre final, venit de la sine putere și căruia nu dorește să i se spovedească. La mai tot repetă „Nu știu”, ceea ce îi va fi fatal la proces. Și încă ceva: poate deveni violent, când te aștepți mai puțin, de la un personaj atât de flegmatic.
Și totuși știe să iubească, și mai ales să se lase iubit, de Marie (fermecătoarea Rebecca Marder, din „Crima este a mea”). Oare va fi condamnat la moarte? Atmosfera amintește mult de colosala „Pădure a spânzuraților”, premiată la Cannes, pentru regia lui Liviu Ciulei. În 1965. Oare l-a văzut Ozon, sau doar marile spirite se întâlnesc, dincolo de decenii?
Pelicula a deschis a 30-a ediție a îndrăgitului Festival de Film Francez (a se citi francofon), dar iese pe marile ecrane din România.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
