Am ales să merg la proiecția de la etajul 3, la Bazin, cu vreo jumătate de oră înainte de cea cu covor roșu și goană după invitați. Am vrut să iau pulsul presei de specialitate. S-a aplaudat la final și s-a reacționat cu un râs sănătos la scenele cu prezența autorităților române, tratate cu mult haz și interpretate de Adrian Titieni și Alin Panc. Regăseam umorul tăios și fin totodată din Occident, cu care Cristian Mungiu fusese selecționat, în 2002, acum 24 de ani (24 ca treptele spre Sala Lumiere fotogramele pe secundă) în Quinzaine des realisateurs, devenită des Cineastes, la sugestia minunatei Agnes Varda (al cărei nume îl poartă acum sala, fostă La Soixantieme/ A 60-a, din anul în care „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” lua Palme d’Or, și în care a jucat și Laura Vasiliu, născută în Piatra-Neamț, și care a revenit pe Croazetă, în 2024, cu „3 kilometri până la capătul lumii”, care acum rulează la Milano.) Și o prezență delicată și eficientă, Ana Bodea, devenita prezentatoare Tv, cu numele Amaliei de la Pro.
Ca și „După dealuri” ori „RMN”, „Fjord” e un scenariu chintesență a unui fapt divers, controversat. De astă dată este familia căreia Protecția copilului, din Norvegia, îi ia copiii, părinții fiind bănuiți de rele tratamente, de convingeri religioase prea stricte și unde expresia: „Bătaia e ruptă din Rai”, le poate fi fatală, la un proces extrem de minuțios construit de cineast.
Firește, Sebastian Stan fură vedeta tuturor (înghesuială mare la autografe și fotografii). O eclipsează, fără voie, și pe adulata scandinavă Renate Reinsve, cu care starul de la Hollywood acum, născut la Constanța, jucase în „A Different Man”, care-i adusese românului un Glob de Aur și un premiu la Berlinală.
Primele cadre sunt de o frumusețe sublimă și rece, sub amenințarea avalanșelor, care nu vor întârzia să apară, sub o formă mult mai subtilă.
Echipa filmului are un DOP, care e îndrăgostit de exterioare, de la munți înzăpeziți la ape cu subînțelesuri de descifrat, pe parcurs, la păduri misterioase: Tudor Vladimir Panduru, tot din Piatra-Neamț, unde se pare că există o ursitoare aparte pentru cea de-a 7 artă românească. Și un editor (un cutter, cum îi plăcea lui David Lean să se defineasă) plin de har: Mircea Olteanu, care tocmai ce a luat un Gopo, pentru minunata peliculă „Cravata galbenă” .
Verdictul juriului, dirijat cu măiestrie de extraordinarul coreean Park Chan-wook, a fost unul mult așteptat și întrutotul meritat, după ce și ecumenicii și Fipresci au adjudecat același titlu, construit impecabil, echidistant și foarte uman.
Și înainte de generic, după 2 ore și 20 va fi cea mai neașteptată replică, în tot acest context religios atât de sever.
Așteptăm, cu sufletul la gură (vorba lui Jean-Luc Godard) premiera pe marile ecrane de la noi, dar ca să-l privim în cunoștință de cauză, am decis să scriu aceste rânduri.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
