Nu am alte cuvinte prin care să definesc, vizual, nădejdea, speranța. Decât acestea. Așternute în titlu. Au trecut ani buni până să înțeleg de ce bolnavii în spital ori cei care îi priveghează pe aceștia respiră ușurați spre dimineață. Mi-a spus demult tare, o bătrână internată într-un ATI, care astăzi, privind la ce poate însemna evoluția în sistem atunci când se vrea, mi se pare din evul mediu timpuriu: Părinte, când văd lumina dimineții nu mă mai simt singură și mi-e mai ușor să accept că mor. M-am uimit și am întrebat-o: Cum așa? Iar ea mi-a spus: Dacă după o noapte cu dureri atât de mari, e loc de bucuria vederii luminii, nu altfel poate fi în Rai, după o viață de durere. Și a închis, obosită, ochii. M-am retras rămânând să meditez. Și am rămas așa cu fiecare dimineață ce-mi spulberă liniștea de somn a hematiilor, aruncându-mă în freamătul unor zile care par fără sfârșit.
Graba dimineților noastre, mereu obligându-ne să ajungem undeva la timp, a spart în cioburi liniștea nădejdilor noastre. Prea grăbiți să mai rămânem oameni, ne temem de inteligența artificială când noi înșine, în fapt, am devenit matrice ale acesteia. O viață pe grabă și morți neliniștite. Ca un haos la care lucrăm, cu fiecare clipă, cu încăpățânare de oameni neloiali odihnei noastre în Dumnezeu. Întrebați-i pe copiii care v-au crescut mari, care este amintirea lor cea mai pregnantă despre grădiniță și veți afla: somnul din mers, dimineața devreme… Ca o biciuire. Din care au păstrat obiceiul cafelei băute dimineața, în forță, pentru a-și trezi IQ-ul din moleșeala binecuvântată a somnului.
Dimineața care va veni e privită altfel prin meșa de tifon a durerii. Prin gustul de frică și neputință. E privită altfel prin pleoapele îngreunate de somn ale paznicilor liniștii noastre. Nevăzuții îngeri ai nopții, care dimineața se îmbracă în hainele lor obișnuite ca să revină în cele ale zilei. Tăcerile și oftatul somnului chinuit se sting în claritatea privirii de înger ce veghează. Pentru că nu poate fi altfel. Diminețile nu pot fi grăbite să apară decât de ridicarea pe cer a Soarelui. Neprieten cu frica și grijulia teamă de lumină. Diminețile vin simplu, cu ochi aurii, fără ochelari să le protejeze de lumină, pentru că ele sunt lumină.
Dacă după nopțile prin care trecem se mai ivesc zorile, nu-i totul pierdut. Și ceea ce ne dărâmă se restaurează ca o puternică motivare. Când pierzi pe cineva drag, foarte drag, sentimentul dintâi e că dimineața ce vine nu are sens. Cum să trăiești o zi fără cel care ți-e viață și mai ales fără cotidianul din tine? Apoi privești nedumerit. Se face seară, și apoi dimineață, și notezi: ziua întâi. O lume care merge mereu, ambițios ori târât, mai departe, făcând posibilă dimineața ce vine. Nu suntem uituci și nici nu ne joacă feste memoria, ci de undeva din ontologicul vieții răsare un nou orizont și un altul și un altul… dimineți care vin să vindece nopți încordate de întuneric.
Dimineața ce vine. Nu e doar promisiunea unei vieți, ci e viața. Nădejdea aceea care te face să crezi că răul nu poate fi fără de sfârșit și asta nu din meditații filozofice. Din deplina arcuire a morții peste viață. O temem, o copleșim, o concentrăm uneori în cuvinte ori tăceri, dar nu o învingem. Moartea nu a putut fi învinsă decât de Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Noi ceilalți, o parcurgem ca o lectură – de cele mai multe ori grăbită – din care ne desprindem cu greu. Dimineața care va veni. Ca toate diminețile lumii…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
