Deseori i-am auzit pe oameni, tineri și bătrâni deopotrivă, cum întrebă: Ce este dragostea? Ce este fericirea? Și m-am cutremurat, pentru că mi-am adus aminte de aroganța superficială a lui Pilat din Pont care, dinaintea Adevărului însângerat și rănit de minciuna trădării, scuipat și zdrobit de răutate, se întreba și Îl întreba: Ce este Adevărul? Ascultând des, citind și recitind textul ce ne descrie momentul, m-am cutremurat. Pentru că a înțelege iubirea, pentru a defini dragostea, nu sunt suficiente declarațiile ori filozofările, ideologizările pe seama iubirii ori dragostei. Sfântul Pavel, dascăl de liniște neliniștilor noastre, aduce aminte aceasta mereu și mereu- I Corinteni 13.1-13- reamintindu- ne cum orice efort din viața noastră este nimic dacă este lipsit de viața pe care o dă dragostea. Iar finalul ne spune așa: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Cor. 13.13). Ne descoperă că dragostea însingurată nu este virtute. Este dragoste de sine, de averi și poziții sociale, dar nu dragoste așa cum ne place nouă să ne închipuim. Dragostea are două rădăcini de valoare: credința și nădejdea. Dacă vreți, trecută în plan personal, dragostea nu poate fi decât fidelă și veșnică pentru că nădejdea noastră este Veșnicia.
De aceea Părintele Dumitru Stăniloae- citând un filosof francez- amintea mereu că declarația de dragoste cea mai de preț pe care un mire o poate face miresei sale și mireasa mirelui său este „tu, tu n-ai să mori niciodată“, arătând fidelitatea și credința în Înviere drept respirații ale dragostei.
Prea greu de înțeles sufletului nostru de oameni moderni? Poate. Pentru că hrănindu-ne sufletele cu zgură, nu mai gustăm decât din cuvintele siguranței științifice, vădit atât de nesigură și neiubitoare cu adevărul, încercând evadarea în lumi construite artificial, în care profilul frumosului și vieții este precomandat și întreținut cu preț de minciună și manipulare. Cu alte cuvinte, dragostea despre care vorbește Pavel nu pare să ni se mai adreseze. E atât de retrogradă, atât de ne-cool…
Și totuși, cine își trăiește iubirea, înțelege cât adevăr grăiește Apostolul-filosof al Împărăției. Ne scrie: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Cor. 13.4-8a). Nu vă pare că prea des răsturnările modelului paulin sunt cele care se rostogolesc în viețile noastre? Că sunt spulberate viețile noastre sub „șenilatele“ inadvertențe dintre (ne)modelul iubirilor actualizate și iubirea revelată de Dumnezeu prin Apostolul Pavel? Nu. Nu e vorba de romantism aici, ci de adevăr. Astăzi, iubirea-idol ideologic nu mai rabdă, nu iartă și se obrăznicește. Ba chiar se bucură să facă nedreptate pentru că nu mai rabdă, nu mai jertfește. E suficient să privim spre partinizarea respectului social și înțelegem. Unde mai pui că nu mai există iubire decât la pachet cu tot ce înseamnă exploatarea slăbiciunii, inclusiv trupești. Ori nu dinspre partea aceasta se biruie înțelegerea iubirii.
În timp am descoperit, desigur se poate să greșesc, că iubirea nu este „despre ce“, ci un CINE! O persoană, un subiect – nu un obiect, un predicat logic – nu unul gramatical, într-o Gramatică a mediocrizării sensurilor vieții. E marea provocare pe care Domnul Hristos ne-o aduce în cultura personală. Chiar dacă nu credeți în El, faceți un efort cultural și recitiți modul în care redefinește Dragostea prin propria Persoană. În El, credința și nădejdea și dragostea se asumă reciproc și se desăvârșesc. Ori nu putem trăi iubirea în afara asumării celorlalte virtuți. Credința, fără nădejde și dragoste, e credulitate. Nădejdea, fără credință și dragoste, e optimism ieftin, gata să fie- ca și credincioșia- manipulat. Dragostea, fără credință și nădejde, e naivă și fluctuantă îndrăgosteală. Pentru a trăi în unitate cele trei virtuți, se pot actualiza doar în persoană, în cel care le trăiește. Model fiind El, cel dintâi care le asumă cu moartea pe moarte călcând. De unde și nesăturata poezie a lumii privind dragostea. Nici o iubită și nici un iubit nu se satură și nu obosește de cuvintele celui sau celei pe care o sau îl iubesc. E taina înveșnicirii în dialog a setei de celălalt, de cel ce este Iubirea.
Poate că avem dinainte de fiecare dată iubirea și ne pierdem în hățișuri de șubrede filozofări, ratând Întâlnirea- cel dintâi cerc al Iubirii. Pentru aceea Domnul Hristos îndemna mereu: Veniți după Mine, lasă morții să-și îngroape morții lor, nu vă temeți, sus inima… Pentru că mereu Iubirea e o Persoană la Vocativul absolut, conjugată la prezentul Împărăției. Al unei zile fără de sfârșit. Al unei veșnicii. Celelalte forme nu sunt valabile? – veți întreba. Desigur. Sunt trepte ale vederii că dragostea nu cade niciodată. Și pentru aceea rămâne mai mare decât credința și nădejdea. Pentru că doar dragostea e egală cu Sine. Priviți Crucea lui Hristos și veți înțelege cum se egalează Iubirea cu Iubire. Din jertfa aceea se cresc picăturile de jertfă din dragostea de copii, de Neam, de Țară, de Frumos și Iertare, dragostea dragoste și dragostea cu sete de dragoste. Dar cheia, cheia e Persoana răstignită din care izvorăște Iubirea. Ca un CINE de nesfârșit…
Pr. Constantin NECULA
