Suntem într-o Țară aflată în vacanță de vocație. Uneori luăm împrumut unul de la altul câte o vocație să ne împlinim viața în „ghicitura“ pe care o visam. Când vin vacanțele, de orice anotimp ar fi ele, ne controlăm rezistența la iubire și creativitate. E drept că vacanța forțată de Covid 19, endemic numită carantină, ne-a dat peste cap planuri și a încercat îndelung la capacitatea noastră de a avea timp liber. Aproape că ne-a luat teama să avem timp la îndemâna noastră. Ne e teamă să rămânem singuri cu gândurile și preocupările noastre. Ne e teamă să nu ne poarte visele noastre în hăturile unei imaginații pe care, altfel, o hrăneam din te miri ce. Acum am văzut, a câta oră, că lipsa de cultură dăunează grav vieții echilibrate. Că neavând la ce gândi, gândim la frică. Ne inhibăm în răutăți. Am căutat să aflu dacă sunt oameni care au citit mai mult sau au trăit imaginarul mai mult la vremea grea, de carantinare. Nimeni nu pare să fi făcut exces de cultură. Și pentru că informațiile despre moarte ucid bucuria de a fi. Poate și pentru că uneori ne este mai frică de boală decât de moarte. Sora moarte pare mult mai iertătoare decât sora boală. Ori ceea ce face diferența între nădejde și deznădejde este anularea gravității unor scenarii sociale prin efortul unui realism creativ. Poate că dacă am fi mai dispuși la construirea unei comunități de creatori, nu neapărat cu patalama la mână cât cu un mare grad de curtoazie sufletească, marcați de respect unii pentru alții și gata să ne asumăm ca profesioniști, pandemiile ar fi forme de vacanță nedorită, dar vacanță.
În urmă cu ceva ani, Andrei Pleșu scria minunat pe tema programelor de vacanță. A vacanțelor. Pe care lumea snobilor le trăiesc ca un soi de spectacol bățos, doveditor de parvenire. Constat, an după an, că oameni care n-au trecut ani de zile de lungul satului, odată ceva mai ajunși s-au încumetat să se bronzeze prin colțuri de lume necunoscute celorlalți. În care au descoperit spații și culturi care aici, în România trăirii cotidiene, le-ar fi ocolit. Nu doar pe întuneric. Și nimic alta decât bronzul relaxat și cele mâncate acolo le sunt pachet promoțional discuțiilor de fiecare zi. La polul opus, desigur nu Polul Nord, se așază orășenii sadea, care nu știu cum să ajungă mai repede în cotloanele odihnitoare ale casei. Ori fiii foștilor plugari, azi târgoveți cu aere de metropolitani, care învârt harta pentru a descoperi locuri neumblate. Ceea ce nu e rău. Nimic din toate acestea ce le-am scris nu sunt rele. Înseamnă asumarea unei culturi a vacanței, a unui mod de a fi. Greutatea începe când trebuie să te odihnești câteva zile după vacanță. Dovedind că efortul de a străbate în dreapta și în stânga lumea nu e tocmai odihnitor. Ori concediul românilor care vin, ori veneau, Acasă. Datoria lor de a fi în toate casele cunoscuților, angrenarea lor programată în tot ce ține de viața de familie și de trib (o, ce bine că nu ne putem programa și înmormântările) aduce cu un maraton care are nevoie de… odihnă.
Vocația vacanțelor locuiește, în fapt, în fiecare dintre noi. Fiecare funcționează aici după un model, un pattern- cum ar spune cei care au competențe în domeniu. Simplitatea celor de odinioară ne lipsește. Ca zăpada în vacanța de iarnă ori soarele la vremea lui septembrie târziu când se perpelesc ultimele iubiri adolescentine. Cărți necitite, scrisori netrimise, cântece necântate nu mai fac de tare demult obiectul vacanțelor și nici subiectul lor. Cum construiești cultura unei vacanțe? Unii părinți îndată după finalul semestrului on-line au pus copiii să-și scrie temele de vacanță. Nu. Vacanța nu poate avea teme. Ea trebuie obligatoriu să aibă bunici și părinți dispuși, gâze și zâne de povestit, miresme de fânaț și joacă în luncile neuitate ale bucuriei. Când rămânem scorțoși și în vacanță e semn că ne fandosim ca oameni, că nu mai ținem în noi nimic din homo ludens, omul ce se juca odinioară de-a viața. Niciodată de-a moartea.
Cert vacanța-i pentru scriitor, scriitură. Pentru compozitor, cântec. Pentru copil, zâmbet. Și astfel, pentru toți, cultura vacanței e un soi de anotimp intern, concrescut din experiență în experiență pentru a putea birui, la vreme grea, vremurile. E un soi de construcție de rezistență împotriva plictiselii și mediocrității. Pentru că plictisul și mediocritatea ce se nasc din el sunt străine vacanței precum asfaltul piscului de munte. Nu. Nu este obligatorie lectura ori muzica, pelerinajul ori excursia tematică pentru a te integra în cultura vacanței. Este în schimb obligatorie dorința de a te reporni în vocație, în nevoia de împlinire. Când cultura vacanței ține cam cât bronzul nu este în linia timpului profetic al vacanței. Un soi de oboseală de stimă de sine te minte și te anulează cu perfidie. Ori un exces de stimă. Pe care-l simțiți toți în mașinile turate la maximum, cântecele ascultate cu exces de decibeli, vorbirea cu două tonuri mai sus decât este necesar în dialog. Pe măsură ce scriu îmi dau seama că, în fond, fiecare clipă a vieții în care ai dăruit și primit liniște, în care ai comunicat un conținut de înțelepciune este o împlinire a vocației vacanțelor. Anotimpuri în care acumulezi pentru ca să dăruiești. Pentru ca să rodești. Pentru ca să faci să rodească și viețile celorlalți. Este timp pentru toate. Pentru muncă și odihnă, pentru tăcere și vorbire, pentru orice. Dumnezeu Însuși odihnește după ce constată că toate cele făurite sunt bune. Mai puțin pârdalnicul om. Odihna aceea care plutește pe deasupra Apelor Creației, apele unei profetice creativități ulterioare, Duh de Viață și de împlinire este parte integrantă din propria vocație de a fi în vacanță.
Pe când eram tare mic drumul spre Vișeul de Jos, prin noapte și tunel, la fiecare început de vară, însemna trecerea într-o altă ordine. Ordinea în care Winnetou cobora între merii vărateci, iar Nică a lui Ștefan a Petrei se scălda, lângă punte, în apa cea limpede a Vișeului în care nu, nu se oglindea vreo cetate ci viața mea întreagă. O altă ordine. Aceasta este vocația vacanței. Drum în căutare de sine. Păcat că, de cele mai multe ori, ne trebuie o viață ori două să pricepem aceasta…
Pr. Constantin NECULA
