Dintre rănile absolute ale societății prin care ne strecurăm, cultura urii roade adânc la corpul social și la intimitatea relațiilor noastre. Am ajuns, asemeni anilor 1940-1950, la un soi de cultură a delaționării și urii fără noimă. Un soi de concurs de umplere cu ură a coloanelor de ziar și platouri tv ajunse adevărate Tribunale poporale în care ești condamnat fără să ai drept de apel. Pe bază de zvonuri mai degrabă decât pe baza oricărui adevăr. O dreptate a urii. O cultură a desființării și a urii permanentizate prin cutuma obrăzniciei și lipsei de profesionalism.
Cum răzbate acest soi de cultură în striațiile vieții cotidiene? Priviți la copiii din școli și veți înțelege. Zgomotul de fond al coridorului este ura, chiar dacă îl numim bullying. Rănile din vremea copilăriei vor exploda, cu durere, în viitoarele familii și în viețile copiilor lor. Oricum le numim, vor răni și nici măcar iubirile de mai târziu nu vor vindeca întru totul urile de acum. E ceasul în care furiile ies la iveală din nimic. Oricât de maturi ne-am crede, sar schije din sufletele noastre și nu ne trebuie vreun dușman din afară pentru a fi în război toți cu toți. Ca și cum asta ar fi profesiunea noastră de credință.
Începutul toamnei mi-a reamintit de tihna copilăriri. Nu știu de ce, dar dacă aș vrea să povestesc copiilor mei – mari de-acum, despre copilăria între blocuri și în curtea școlii de-atunci, n-aș afla cuvinte din vremea de acum. Nu a fost nici cool și nici trendy, nici nu amgustat din necurmata tensiune a dezvoltării personale îndrumați spre coaching și developement personal indus. E drept și că mergeam la frizer nu hair stylist și stam la coadă la Alimentara și nu ne fandoseam în multiplu de o sută magazine pline. A fost pur și simplu tihnit. De aceea nici nu ne uram și nici nu ne loveam necurmat. Ieșeam afară ca și cum am fi intrat în sufrageria vieții. Și cele mai teribile schimburi erau între feliile de ulei cu zahăr și unele felii de pâine -groase cât o bârnă de pod- cu magiun ori gem de caise. Eram în stradă dar nu intra strada în noi sau dacă intra era o stradă pe care le spuneam vecinilor „sărut-mâna”. Poate de aici duhul de tihnă. Cumințenia și iertarea dintre noi. Fără a ne transforma în niște tăcuți ori în morminte văruite, fără a ne încurca în decepții ori rupe între axele unei vieți deplin acordate nouă de către toți cei din jur. Aveam un curaj cuminte, deloc obraznic, poate și pentru că sentimentul de sat mutat în sertare de ciment era încă prezent.
Am descoperit târziu, în raport cu adolescența mea de atunci, un text din Sf. Sofronie de Essex, care îmi explică, oarecum, libertatea de atunci de a nu urî pe nimeni: „Pentru a te elibera trebuie să învingi frica morții. Cel care nu se teme de moarte va fi întotdeauna liber. În robie stau doar cei care se tem de moarte. Acest cuvânt al Sfântului Pavel îl găsesc adevărat în sensul lui cel mai profund- Și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața”. În acest context înțeleg de unde ura aceasta care ne macină. Anii din urmă ne-au fost inoculați cu o frică de moarte fără precedent. De la apă la flori și gâze, de la talanga ce ține turma la zumzetul albinelor, ouăle și pâinea, mămăliga și brânza, toate cele, dar absolut toate sunt cauzatoare de moarte. Ba, dacă mă gândesc, chiar aerul, oricât ar fi de curat, devine pericol tocmai pentru curăția lor. Ori oamenii fricoși devin agresivi, caută să-și expună forța pe care bănuiesc că o au deși ar trebui să știe și că utilizarea nedreaptă a puterii de gândire și acțiune duce la secătuirea ei. Geloși pe ceilalți și individualiști, dependenți de plăceri vinovate și aroganți în mediocritate, copiii ce-i judecăm public sunt oglinda noastră în Absolut. O cultură a urii nu poate naște decât urâtul. Votat ca frumusețe absolută. Viețile noastre devin calvar nu pentru că ne purtăm Crucea, ci pentru că o batjocorim. Înfiptă în ură, Crucea lui Hristos vindecă!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
