Cum mai poate fi posibilă bucuria în anul în care ni s-au stins prieteni și suflete mai mult decât prietene? Cum e posibil să mai crezi în bucurie, ba chiar în Dumnezeu, când corabia e vălurită de moarte? Când chiar marea e speriată de câtă moarte o poate cuprinde? Nu sunt gânduri simple și asta presupune că nici nu există răspunsuri simple la frica noastră. Fragilitatea noastră expusă la focul fricii s-a refugiat mai degrabă în ură și dezorientare decât în bucuria care poate descătușa nădejdea în Binele care crește în mai bine… Ori poate chiar nu mai există valori către care să ne reorientăm bucuria? Am ascultat discursuri disperante în neatenta construcție a adevărului. Mi-e teamă că una dintre cele mai grave urmări ale acestui an s-a așezat în sufletul nostru – un soi de ură din precauție, ca să nu fii vinovat când s-or afla vinovații. Și mi-a revenit în minte imaginea creată de Vasile Voiculescu – poetul martir și înger deopotrivă – în care în faldurile focului luminos ce îngrijește de Copilul-Împărat, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dându-i căldură în jitnița de piatră a peșterii hanului uitat se vede deja umbra rânjitului satan. Hoțul de nădejdi. Cotropitorul cu rău al iubirilor. Pururea invalidantul credinței. Și de ceva luni imaginea aceasta de jucător fără scrupule în bezna neîncrederii induse mi-a apărut pe zidul lumii și nelumii în care ne străduim ca oameni. Cui să spui despre teama aceasta developată pe rana lumii dacă nu lui Dumnezeu? Bucuria ce ne-a rămas.
Am descoperit un text remarcabil în scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici – om încercat de război, deținut în lagăre naziste – vlădicul scriind: „Iubiții mei, să fim optimiști, pentru că Dumnezeu din optimism a creat lumea. Nu poate să existe nici o creație fără optimism“ (Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Doxologia, 2016, p. 170). Am citit mult să înțeleg dar parcă niciodată nu am descoperit lumii o cheie mai frumoasă decât aceasta în care optimismul este motorul facerii Lumii. E cert că darul cel mare al creștinismului este un depozit de optimism realist, făcător de minuni. Și constat tot mai des că lipsa optimismului sănătos – nu, nu cel suficient, rânjit în poze și dat în stampe inutile – este de fapt o disfuncție de creștinism. Nu. Nu ești creștin dacă te lauzi cu acreala lipsei de optimism, dacă te menții mereu pe linia îndoielii. Lipsa de bucurie de acum vine din lipsa unei perspective dar și din fundamentele false în care ne-am ancorat visurile – pentru unii adevărate vedenii de sine – ori ne-am acroșat conștiințele. Există vindecare la vidul de încredere creat de covidare? Poate dacă am încerca să schimbăm un pic perspectiva bucuriei? Mai țineți minte – fie și din amintirile de altă dată – că odinioară atunci când se apropia Crăciunul, se ridica dintre noi un soi de fum de iubire, o pânză din borangicul curățitor al iertării? Și ne scăldam în lumina firelor de nard curat ce ne pregăteau iarna cu smocuri de busuioc în tencuiala de aur a icoanelor? Poate că nu eram fericiți – mireasma de portocale numai pentru cei către 50 de ani mai e semn că trece Moș Nicolae printre noi, în rest se simte ca mireasma unui raion de supermarket – dar eram noi. Alergam după fulgi cu viteza navigării pe net și ne hrăneam din frig cu hulpăveala mușcării din merele verii ori toamnei. Ne strângeau hainele ce le purtam și mai speram ca măcar o iarnă să mai stea pe noi ca să se împlinească alt vis ori să-i simțim ușori în vise pe părinții noștri. Era tot o teamă. Dar ce frumos creștea în sufletul nostru. Ori câtă emoție ne creștea în glasuri la colind!? Nimic nu se învăța mai cu adevărat decât colindul. Și nu pentru cele materiale – e drept, motivante – cât pentru comuniunea cu ceata de colindători prin care învingeam frigul ce furase zâmbetul lumii în care trăiam. Crăciunul nu poate fi trăit cu rictusul pe față. Nu putem trăi decât cu inima atârnată în pomul ce-aduce aminte de Nașterea Domnului de vrem să fim iarăși liberii și luminații de curaj. Nu socotiți rândurile acestea drept semne de nostalgie. Nu. Nu-mi e dor de Crăciunul în care ne-au adus un secretar de Partid de la Steagu Roșu – era pe vremea când cartierele aveau în vinele lor nopți de nesomn și zile de zdroabă – să ni-l prezinte pe post de Moș Gerilă, arestându-l pe Crăciun. Dar trebuie să spun că dacă sectoristul de odinioară îl pot înțelege, avea sarcină să-l prindă pe Moșul Crăciun din noi și să-l țină departe de Betleemul ce vibra a Naștere, nu înțeleg astăzi gardianul civic cu aplomb pe alungarea din viețile noastre a lui Hristos. Cine îți îngăduie ca om să furi bucuria altui om? Aici cred că ne putem restarta bucuriile. Trecând de la bucurie ca stare de fapt la Bucurie ca mod de viață.
Zilele acestea, când scriu editorialul lui Decembrie, am primit o rugăciune de copil: „Doamne, ai grijă de Tine! Ce ne-am face fără Dumneata?“. Chiar. Cum ar fi lumea fără Venirea acesta ce o prăznuim – cu buni și răi, nu doar cu bune și cu rele – drept început de iertare Lumii? Cum ar fi fost istoria lumii întregi fără scâncetul de curaj al Puștiului care înfruntă moartea de dragul Învierii noastre? Egoist Dumnezeu? Nicidecum. Optimist iremediabil încă mai crede în om. În posibilitatea omului de a fi omului Bucurie. Merită încercat, trăit, înviat!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
