Dintre toate întâmplările lumii puse sub chestionarea cuvintelor și relativizarea vorbelor, Lumina deține un record aparte. Este deopotrivă hulită și iubită, semn de deznădejde- ca întuneric- și de curaj- când nădejdea domină înfrângerile. Să ne ținem de partea curajului. Românul- și cred că nu e singurul- când vrea să spună că s-a ivit ceva nou sub soarele cunoașterii, spune „s-a adus la lumină” iar când vrea dreptate, strigă- fie chiar miez de noapte- „să se facă lumină”. Ești un om bun dacă ești luminos, iar dacă ajuți oamenii să înțeleagă, se spune că „i-ai luminat pe oameni”. Pragul dintre întuneric și lumină se cheamă dimineață și sună a oftat de ușurare. Știu din experiența practică a ultimilor 28 de ani că nu e bolnav care să nu-și dorească să mai prindă o geană de lumină din dimineața ce vine iar, uneori, când moare câte unul, îți pare că respiră aerul tare al altei dimineți decât aceea în care tu îl însoțești cu durerea.
Poate de aceea primăvara spre vară se ridică dinaintea lumii cel mai tandru monument de lumină: livezile de pomi înfloriți. Ca un cimitir în Vinerea Mare care-i scăldat în lumina întâlnirii cu cei plecați. Un rod ce trebuie să moară ca să vină alt rod și un altul și un altul… Când Domnul Hristos spune „Eu sunt Lumina lumii” ne dăruiește dimensiunea universală a smereniei curajoase în care Lumina își desăvârșește lucrarea. Jocul de umbre și întuneric al lumii nu poate fi biruit decât de Acela care biruie iadul cu Lumina Învierii. Dacă am dispune de o memorie a retinei universale, am vedea zorii Învierii ca o străbatere de Lumină a întregii creații. Din coasta Mântuitorului izvorăște iertarea, iar din coasta Golgotei o rază de Lumină biruie întunericul, reașezând în starea de bine lumea. Din colțul de apă sărată a insulelor arhipelagului nipon, până în coasta de gheață a Nordului ori din fluidul fierbinte al deșertului până în umbritele văi ale cascadelor Niprului, deopotrivă, rid după rid de pe fața Pământului, un fir de Lumină restaurează lumea. Și din liniștea ei luminoasă se ivește chipul Tatălui-Creator.
Poate că astăzi ne este prea ușor totul. Am tehnicizat prea mult bucuriile și le-am pierdut, le-am aglutinat în zgura divertismentului întunericului și părem încântați. Asumarea Luminii rămâne o chestiune de discreție. De aceea mângâie fețele copiilor și sfinților, a bătrânilor care nu și-au risipit viața în noroiul invidiei și absurdei răutăți. E acolo. E pe retina ploilor de primăvară ori în dulcea șăguire a florii cu rodul, în pliul de curaj al verii care vindecă oboseala ori în grația desăvârșită a frunzelor ce pleacă spre hotarul putreziciunii cu mișcările de borangic ale toamnei. Din fiecare fulg izvorăște mai multă lumină decât din toate formulele noastre de producere- auzi cum sună- a energiei. Dincolo de rânduri, a se vedea zâmbetul unei dimineți fără sfârșit. Viața fiecăruia dintre noi.
Am trăit- și asta nu de mult- momentul în care dimineața, în zorii zorilor, dinspre saloanele de ATI ale unui spital nu s-a mai înșirat la poartă nici un sicriu spre groapa cimitirului. Era după luni de boală și pandemie. Cei care ne implicam mai des în misiunea de a mângâia doliul ori de a împăca sufletul medicilor cu plecarea celor ce-i îngrijiseră, ne-am privit unii pe alții. De peste tivul măștilor, din izvorul ochilor, răsucea nădejde Lumina. Niciodată nu am înțeles mai mult ce înseamnă zorii Învierii. Și sunetul grav al clopotului ce vestește miezul- Liturghiei.
Am regăsit de-atunci în mii de feluri sclipirea aceea de Lumină. La Gotești, în Moldova din stânga Prutului, un sat și-a zidit biserică. A terminat-o într-un an. Nu foarte departe de locul în care șenilele urii dărâmă liniștea de cer luminos a unei Țări. Le-am înțeles mesajul oamenilor. Dinaintea întunericului și urii, liniștea de Lumină a câte unui petec de Rai vindecă de frica morții. Și, discret, Lumina lui Hristos ne sprijină. Adevărat a Înviat! Adevărat, adevărat, adevărat…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
