A trebuit să caut în Biblioteca Mitropoliei Ardealului cu sârg pentru a redescoperi paginile scrise de unul dintre cei mai ampli profesori de filosofie și pedagogie ai Ardealului interbelic și postbelic: Părintele Nicolae Terchilă. Ceea ce am remarcat, citind parte din manuscrisele sale, pe care îmi doresc din inimă să le editez, ține de o intimitate incredibilă cu rațiunea filosofică a Teologiei. Nu e simplu joc de cuvinte. Școlit la Berlin și Leipzig și crescut în rumoarea academică a Sibiului și Cernăuțiului de odinioară, am descoperit pagini de gândire care, personal, cred că-l așază între marii cunoscători ai filosofiei și trăitori ai teologiei. Printre paginile „recuperate“ se regăsește un excelent pachet de 21 de predici, rostite între 1925 și 1946, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Într-una dintre ele, Predică la Sfântul Gheorghe, am descoperit o deschidere de text la care, îngăduiți-mi, vă fac părtași: „Aproape din fiecare pagină a Sf. Scripturi radiază câte o idee de o profundă filozofie a vieții. Întrebarea grea, care muncește mult pe fiecare om, din momentul în care începe a se cugeta în mod independent, întrebarea: Cum să trăiesc ca să ajung la fericirea statornică? Cum să-mi conduc viața, ca aceia să nu fie sdrobită de viforul ispitelor producătoare de o fericire momentană, ci să ajung la limanul fericirii netrecătoare?“.
Recunosc că greutatea unei astfel de întrebări m-a lăsat fără somn și oricât am căutat în gândirea românească, desigur nu am epuizat toate laturile ei, nu am aflat o dilemă asemănătoare. E greu, mai ales în grila de valori a vremilor, să răspunzi cu viața unei astfel de provocări.
În fond ce ne oprește să fim fericiți? Oare nu tocmai statornicia de care avem nevoie ca spiritul nostru să nu se mai rănească în frânturile de linie a vieții, inegale și spasmodice artefacte a ceea ce am fi putut fi? Oare nu egalizarea nevoii de fericire cu asidua așezare în ea, în siajul ei luminos? Ce ne oprește să fim fericiți, dacă nu graba în alegerea iluziei în locul adevărului și ciudata răstignire între neasumare și iresponsabilitate documentată a vieții cotidiene? Suntem martorii unei lumi care demisionează din omenie, în care publicitatea e mult mai bine plătită decât autorul produsului ori în care morala încurcă insațiabila foame de fericire momentană a unei lumi obosite. Priviți la panoplia fotografiilor de concediu ori la uriașa revărsare de energie a vacanțelor care ne obosesc. Nu mai suntem noi, demult. Tare demult.
Fericirea statornică. O să-mi spuneți că e simplă definire conceptuală. Poate. Dar aș îndrăzni să vă rog să căutați mai la adânc. Fiecare dintre noi are etaje surpate ale fericirii în care ne avântăm să părem verticali lumii din jur. Priviți dimineața la graba în care ne „parcăm“ copiii la grădiniță sau la școală ori la aerul supărat al alergării spre serviciu. Uneori amenințând cu neatenția noastră traficul ori împingând în aburi de cafea foșnetul de mireasmă al Toamnei. Suntem triștii posesori ai unor fericiri imediate. Suntem fericiți că am găsit loc de parcare ori că ploaia a început după ce noi am fost în siguranță, fericiți că nu am găsit loc de parcare și putem argumenta întârzierea noastră ori fericiți că plouă și asta face inutilă plimbarea pe care am promis-o copiilor la terminarea orelor de serviciu… Suntem robi ai unei fericiri trunchiate din fericirea statornică și asta ne costă plâns și râs, somn și nesomn, ne costă deseori viața. Știu. Poate că e de vină melancolia toamnei acum, când scriu, și că soluția e în fiecare dintre noi. Și că nu toți vedem lucrurile așa de complicat. Sunt de acord. Dar asta nu înseamnă că doar simplificând conținuturi vom recupera statornicia fericirii.
Azi de dimineață, pe strada pe care locuiesc, o mămică se juca în drum spre grădi cu fetița ei. Mușcau zgomotos dintr-un măr și știindu-le sărăcia cred că pentru mamă era mic dejunul al zilei. Ghemotocul strălucea. Am văzut-o pe mamă revenind dinspre grădiniță. Senină. Cu pupicul fetei ca o piatră prețioasă pe obraz și pe frunte… Am înțeles că, vorba Avvei de Pateric, statornicia începe în zori!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
