Istoria României este un domeniu pe care îl dorim explorat cât mai mult în paginile revistei noastre. Cu atât mai mult, căutăm să descoperim crâmpeie din istoria locală, a județului Neamț. Am plecat în anevoiosul dar frumos drum cu gândul la faptele înaintașilor noștri, atât în vremuri de pace, cât mai ales în vreme de restriște.
Am primit la redacție pagini dintr-un jurnal de front, ținut de unul din mulții eroi neștiuți ai neamului nostru. Se numea Gheorghe Secară (27 mai 1916 – 5 noiembrie 2016). Veteran de război, la momentul trecerii în eternitate era colonel în rezervă, a fost înmormântat în cimitirul din satul Soci, comuna Ștefan cel Mare (Neamț), cu onoruri militare.
Scurtă autobiografie
În ideea că filele sale vor ajunge să fie citite de viitorime, eroul dorea să se prezinte singur:
„Mă numesc Gheorghe Secară, fiul lui Gheorghe și al Anei, născut la 27 mai 1916 în satul Dragomireşti, comuna Războieni, judeţul Neamţ. Am absolvit Şcoala primară de patru ani în satul Dragomireşti.
În anul 1939, am absolvit Şcoala Normală de Învăţători „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ.
În toamna anului 1939, am fost numit învăţător suplinitor la Şcoala primară din satul Dragomireşti, județul Neamț.
Între 30.10. 1939 – 30.06.1940, am fost elev la Școala de ofiţeri în rezervă nr. 2 din Bacău.
În perioada 30.10.1940 – 30.10.1941, am fost concentrat, ca ofițer activ.
Între lunile ianuarie – mai 1942, am activat ca învăţător la Şcoala primară din satul Cracăul Negru, comuna Crăcăoani, județul Neamț;
În perioada 22.06.1942 – 22.11.1942, am revenit în cadrul armatei române, ca ofițer concentrat.
Între 22.11.1942 – 15.11.1943, am fost ofițer prizonier, în U.R.S.S.
În perioada 15.11.1943 – 26.06.1946, am revenit în postura de ofițer concentrat, în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”.
Din 26.06.1946, am fost trecut în rezervă.”
Prima campanie – botezul focului
Acum, la aproape opt ani de la trecerea sa în neființă, avem prilejul de a afla secvențe din viața unui nemțean din vremea celui de Al Doilea Război Mondial.
„Eram încadrat în funcţia de comandant de pluton la Compania de armament greu regimentar (Compania Anticar şi însoţire) din cadrul Regimentului 15 Infanterie «Războieni»[1]. Pe timp de pace am făcut parte din organica Brigăzii 13 Infanterie, aceasta fiind dislocată în Garnizoana Piatra-Neamț).
În data de 22 iunie 1941, am trecut Prutul, la ordinul Generalului Ion Antonescu. În această campanie am participat la luptele date împotriva trupelor rusești din localități din Republica Socialistă Ucraina (Pavlovka, Balta /situată la circa 200 de km de capitala Regiunii Odessa, Mareanivka, Lenintal, astăzi Libental şi multe altele). Am ajuns, în toamna anului 1941, aproape de Odessa. Aici au avut loc lupte grele, cu pierderi umane şi materiale imense. Ruşii se retrăgeau spre singurul loc deschis, şi anume Marea Neagră, minând în urmă tot ce se putea: terenuri, poduri, clădiri importante etc., astfel încât înaintarea noastră era anevoioasă.
Pierderile erau atât de partea noastră, a militarilor, cât şi a civililor, în special femei, bătrâni, copii.
Îmi aduc aminte cu groază de acel pod din localitatea Tatarka, care fusese minat de ruşi. Era o zi însorită de toamnă, iar glasul sumbru al armelor a fost înlocuit, parcă pentru câteva clipe, de ciripitul păsărilor şi glasul nevinovat al copiilor, care, profitând de liniştea din jur, au ieşit să se joace. Le era dor de așa ceva. Privindu-i, îmi aduceam aminte de clipele când mă jucam şi eu cu arme de jucărie.
Deodată, această atmosferă de pace a fost zguduită de o explozie îngrozitoare: podul unde se jucau copiii sărise în aer. După câteva clipe, în care, parcă, încremenise întreaga natură, am văzut mame și bunici care fugeau disperate la locul tragediei, adunând resturi din trupurile copiilor lor, strângând la piept corpuri neînsufleţite şi blestemând războiul… Era un urlet de durere care ajungea la ceruri.
Cu capetele plecate, am pornit mai departe, spre necunoscut, spre moartea care îşi arăta chipul hidos la orice colţ.
Luptele erau crâncene, acționam ca roboții și ne rugam la Dumnezeu să nu murim. Când începeau luptele (atacam sau eram atacați) parcă se dezlănțuia Iadul. Printre gloanțe, urlete, răniți și morți, ne venea parcă să râdem de așa-zisele probleme ale vieții cu care ne-am confruntat în civilie.
Într-o altă zi, când eram în rezerva Regimentului 15 Infanterie, amplasată în lungul unei liziere de salcâmi din partea de răsărit a Odessei, a venit la mine ofiţerul responsabil cu armamentul pe regiment, anunţându-mă că are permisie şapte zile şi că pleacă în ţară. Acesta s-a oferit să-mi ducă personal scrisorile acasă, la părinţii mei (satul Dragomirești, județul Neamț). Eu tocmai mă bărbiream şi ţin minte că eram aşezat pe o lădiţă de cartuşe, iar în faţă aveam o ladă de proiectile de tun pe care aşezasem oglinda, iar sub aceasta, boneta.
Colegul meu s-a aşezat lângă mine şi, în timp ce eu mă bărbieream, el îşi făcea planul celor şapte zile de permisie, era așa de vesel de parcă se terminase războiul. N-am apucat să termin treaba şi nici să scriu măcar două rânduri celor de acasă, că liniştea a fost spulberată de „şuieratul” proiectilelor de artilerie grea. Câteva au căzut lângă adăpostul nostru improvizat, mai bine zis o groapă în care ne-am aruncat şi unde ne rugam la Dumnezeu să ne salveze şi de data aceasta.
Atacul a fost scurt, iar după o oră, ostaşii mi-au găsit boneta ciuruită de schije, într-un salcâm, la 15-20 de metri de locul unde eram. Ordonanţa mea, soldatul CATANĂ Dumitru din comuna Bodeşti, județul Neamţ, a cârpit boneta, dându-mi-o pe a lui în loc.
În noaptea următoare, unitatea noastră a primit ordin să depăşească Regimentul 27 Infanterie, care era în linia întâi, pe linia Dalmik – Tatarka, şi să atacăm pe direcţia Odessa. Această operaţiune s-a realizat în secret, dar, cu toată precauţia noastră, am fost descoperiţi de inamic care a început să tragă asupra noastră cu tot armamentul din dotare. Obuzele explodau lângă noi, îngropându-ne de vii; eram plini de pământ şi de sângele camarazilor noştri; ne târam în coate şi în genunchi, dând la o parte mâini, picioare, capete însângerate, respirând cu greu aerul îmbâcsit de praful de pușcă și obuze. De fapt, în acele momente, nici nu ştiu dacă mai respiram…
Îmi aduc aminte că în timpul acestui iad strigam la vărul meu, slt. Gheorghe Iorgu Pătraşcu: «Nea Iorgule, trăieşti?» După câteva secunde, el îmi striga: «Georgică, tu mai trăieşti?» (era un fel de cod al nostru).
De la ora 24 şi până în zori, am înaintat prin ploaia de gloanţe până am intrat în linia de apărare a ruşilor, dar nu i-am putut scoate din tranșee. Noroc că Regimentul 27 Infanterie nu se retrăsese şi a putut astfel să ne acopere retragerea.
Ulterior, am fost retrași într-un sat din spatele frontului pentru a ne odihni și reface forțele. Într-o seară, deși nu eram complet refăcuți, am primit ordin urgent să părăsim satul pentru că va fi bombardat de ruși, dar și să ne pregătim de luptă deoarece vom reveni curând în linia întâi. S-a dat ordinul de adunare și au fost chemați, de urgență, cei ce se aflau la diferite familii din localitatea respectivă. Câțiva dintre militari nu au înțeles urgența ordinului și nu s-au prezentat în timp util, astfel încât au fost surprinși de bombardamente și uciși.
Mulţi prieteni şi camarazi de arme au căzut pe acele meleaguri… ”.
[1] Unitate înființată în ianuarie 1877 și desființată la 1 decembrie 1951, nota eroului.
Autori articol:
Eduard STANCIU
Valentin ANDREI
