Cafeneaua culturală

POESIS – FRANCISCA RICINSKI ȘI JOACA DE-A FI

Ricinski, intitulată „Joaca de-a fi”. Textele lirice sunt prefațate de scriitorul ieșean Cassian Maria Spiridon. Cartea se deschide și se închide cu două lucrări ale artistei plastice chineze Ye Yinge.

În prefața cărții, poetul Cassian Maria Spiridon scrie: „Francisca Ricinski, poetă cu un timbru liric personal, prin «Joaca de-a fi» ne propune un univers încărcat de nostalgii, sub umbra inexorabilă a stingerii. Cartea, ca să urmăm gândul ei, s-a scris singură, şi metafora la care apelează convinge.
Are ştiinţa de a-şi puncta oximoronic trăirile: «Aud cum se-amestecă râsul cu plânsul, cum deşertul ajunge de gheaţă, şi gheaţa ia foc, cum neuronii iubirii îşi cântă prohodul.»
Fiind ca orice poet autentic în căutarea propriei insule, copleşită de dorul unei alte geografii, este, în fapt, precum Blaise Pascal, între acei puţini care pot afirma: «Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit».
Trăitoare în povestea pe care glia i-o cunoaşte din primordii, nevindecată îi este inima în tumultul de întâmplări şi speranţe, mai toate abandonate, hărăzite poemului. Precum Godot, pe care-1 invocă, se află în aşeptarea viitorului care refuză să se întâmple, nu se mai naşte, dar se înveşniceşte prin cuvintele din poezia Franciscăi Ricinski.”

La rândul său, criticul literar Cristian Livescu este de părere că „Textele poetice sunt de o frumusețe ciudată, în care percepția clipei se umple de reminiscențe, de grafisme, de voci, de materie obiectuală, provenite parcă dintr-o mare deflagrație, de frânturi onirice sau fragmente dintr-un mare decor al lumii, plutind surrealist, încingând fluxul poetic spre revolta totală a ființei.”

Francisca Ricinski, născută la 18 noiembrie 1943, în comuna Tupilați (Neamț), este membră a Uniunii Scriitorilor din Germania şi PEN România. Din bogatul ei CV am reținut faptul că este coeditoare a revistei „Dichtungsring” din Bonn şi că, între 2004-2019, a fost redactor-şef, alături de Traian Pop, al revistei „Matrix”, tipărită la Ludwigsburg.

Autoare de volume de poezie, proză scurtă, literatură pentru copii, piese de teatru, scenarii de animaţie, eseuri, interviuri, fotocolaje, are dese participari la târguri de carte şi festivaluri inter-naţionale de poezie. Printre ultimele apariţii editoriale menționăm: „In deinen Schuhen voiler Sand”, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2018; „Car tu étais pluie” (coautor, Abdel Wahed Souayah, L’Harmattan, Paris, 2019) şi „Mémoire sous le vent”, versiune franceză-arabă, Khayal Editions, Alger, 2019. A condus timp de cincisprezece ani un atelier de creative writing în Neuwied, oraşul de origine al reginei-poete Carmen Sylva.

NEVINDECATĂ DE ATÂTEA-NTREBĂRI

Cum de-am crezut, stând pe mal, că marea trăieşte de fiece dată
neliniştea mea, c-ajunge s-ating bucuria pitită în iarba dunelor de
nisip, pentru ca ea să intre şi să se-mprăştie în trup

sau că lucrurile, dacă există, chiar dincolo de imposibil, sunt aşa
cum le văd sau le vreau eu…

Şi de cuvinte am fost amăgită. Căutându-se unul pe altul, fără
noroc, m-au lăsat să-i promit frunţii că nu va mai fi răsucită ca o
şopârlă de sârmă şi nici cuiburile sale de litere nu vor mai fi
devastate.

Cât de naivă ai fost, îmi vei spune, crezând că timpul e-un hoţ
sau că orele ce nu se mai văd înseamnă că nu au trecut.

Naivă sau nu, nici acum nu-nţeleg de ce marea nu are de nimeni
habar şi că bucuria e iarba aceea subţire de tot, fără ochi.

Dacă eu tot am strâns, am dat şi am născocit o mulţime de
lucruri, cum de ele nu sunt şi alfel, altceva decât un convoi
dinăuntru înafară,

aşa cum nici eu nu pot fi decât ceea ce sunt, cu lumile frânte în
mine, deschizând o uşă cuvintelor noi şi celor bătrâne care nu
vor să moară.

O ORĂ LA RIN
în vântul de seară câteva valuri sar peste colţul de punte
unde-am mai stat, de parcă Rinul şi-ar mai aduce aminte
de mine.
Şi pe mal, duhovnicii mei, banca şi salcia, pietrele, hangarul
cu bărci, sunt toate acolo şi totuşi nu sunt.

Îmi seamană mie. Potopite de ape şi peste tot cicatrici

ADAGIO
Născocisem un fel de adagio la Cartea Genezei
Îmi închipuiam cum Cel care expulzase cuplul nesupus
desfăcea paradisul în mai multe bucăţi şi le împrăştia
pe pământ.

Una din ele căzu între braţele fluviului şi se făcu deltă
De-atunci, peştii, de felul lor tăcuţi, au tot nuntit,
însămânţând apa cu viaţă.

Dar când gloanţele s-au prăbuşit peste stuful neştiutor,
ei au scos sunete parcă de om.

Morţii îi place să fie-ndopată şi să se creadă că cei
care cad sunt doar soldăţeii de plumb

Autor articol: Valentin ANDREI