Fondul grec
S-a spus că Terențiu este poetul roman cel mai pătruns de spiritul și de factura literaturii grecești. Această afirmație, în liniile ei generale, este justă; totuși, nu este recomandabil să-i dăm curs, înainte de a o pune sub lumina câtorva discuții interpretative.
Cartagena, cetatea în care Terențiu și-a însușit primele elemente ale formației sale poetice, era îmbibată de civilizația greacă. De la început, deci, poetul nostru a avut spiritul predispus înspre a-și însuși cu ușurință valorile și modelele artei atice. Totul ne arată că era pătruns de această artă, că se simțea stăpânit de înțelesurile ei, c-o iubea. Nu se sfia să recunoască aceasta, în modul cel mai deschis cu putință.
În prologul din Andria, precizează: „Menandru a compus Andriana și Perinthiana. Cine cunoaște una dintre ele, le cunoaște pe amândouă. Autorul, după cum singur mărturisește, a împrumutat de la Perinthiana tot ce se putea potrivi Andrianei etc.” Mărturisirile de felul acesta se repetă. Aflăm din prologul de la Eunuchus că el, Terențiu, a împrumutat aici de la Menandru nu numai subiectul piesei cu același nume, dar și personaje din altă comedie a acestuia, Lingușitorul, și anume personajele parazitului și al soldatului fanfaron. Tot așa, ne încunoștiințează că pentru comedia Adelphoe s-a inspirat din comedia asemănătoare a lui Menandru și dintr-o comedie de Difil. Probabil, și în celelalte piese ale sale a procedat la fel.
Există, așadar, motive să se spună că Terențiu a fost, în arta sa, un imitator declarat al grecilor, că n-a dat la iveală nimic original, fie ca intrigă, fie ca personaje; pe scurt, că s-a mărginit să copieze sau cel mult să vină cu mici adaptări personale. Totuși, nu este așa! Aparența spune ce spune; fondul, însă, este altul. În genere, Terențiu a imitat aceleași modele grecești pe care le-a imitat și Plaut. Uneori, a imitat piesele ca atare, în întregime; alteori, a combinat pasaje luate din piese diferite. Dar, ca și Plaut, în felul cum a imitat, Terențiu și-a luat libertăți potrivite cu firea și înclinațiile sale. În vreme ce Plaut vedea în modelele sale grecești, în special partea lor de amuzament, Terențiu se apleca asupra laturii lor de sensibilitate, de analiză și de pătrundere psihologică. Nici unul nici altul n-au făcut simplă operă de traducători sau de imitatori, ci au transpus în haină și prelucrare latină aspecte și semnificații diferite ale noii comedii grecești. Nu este comedie semnată de unul din acești doi autori, în care fondul grecesc să nu apară adăugit și transformat cu elemente locale: la Plaut cu convenții tradiționale legate de comediile atellane și de vechile farse indigene, la Terențiu cu acele analize de ordin etic și psihologic, care cu timpul vor crea la Roma literatura ei cu caracter moral, versiune și prelungire latină a testamentului filozofic al lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”
Totuși, spre deosebire de ceea ce am întâlnit la Plaut, originalitatea lui Terențiu n-a mers în adaptările sale spre zugrăvirea lumii romane, ci înspre o direcție mai generală, mai impersonală. Teatrul său nu ne dă o imagine a lumii latine. Eroii săi nu sunt greci, dar nu sunt nici romani. E greu să găsim la ei vreo trăsătură locală. Sunt oameni, în general. Pot aparține tuturor timpurilor și tuturor locurilor. N-au rezultat atât dintr-o observație a vieții și a moravurilor din jur, cât mai mult din sugerările unei filosofii stăpânite de ideea de general și de un simț abstractizant al valorilor.
Limba
În ce privește intriga și compoziția dramatică propriu-zisă, am văzut, se pot face asupra lui Terențiu diferite rezerve; de aceea, s-a și spus că în raport cu poeții comici greci pe care i-a imitat n-ar putea fi socotit decât un „semiMenandru”. În schimb, în ce privește limba, stilul și calitatea poetică, Terențiu se situează printre maeștri. Cei vechi, ca și cei noi, l-au elogiat deopotrivă.
Ca scriitor, îmbină artistic claritatea cu sinceritatea, căldura simțirii cu simplicitatea exprimării. Mai cu seamă, limba sa strălucește prin puritate. Dă dovadă de un deosebit simț al cuvântului. Acesta este ales cu grijă și cu măsură, așa încât să poată exprima cu discreție și echilibru atât ideea cât și sentimental corespunzător. Totul plutește într-o atmosferă elegantă, aristocratică. Vocabularul său e plin, robust și comunicativ, deși poetul procedează întotdeauna cu o rigoare aproape exegetică. Întrebuințează doar puține neologisme; recurge la împrumuturi de termeni grecești doar în cazuri de extremă nevoie; deopotrivă – spre deosebire de Plaut – se ține în rezervă față de mulțimea flexiunilor arhaice și populare. Construiește fraza într-o sintaxă ordonată, severă și totdeauna elegantă, de linie clasică, vecină cu aceea ce se întâlnește în scrierile lui Cicero. Întâlnim câteodată și unele construcții de un tip mai vechi sau de imitație grecească; acestea, însă, sunt întrebuințate de poet doar ca să redea prin ele coloriturile, vioiciunea și ritmurile conversației. Stilul lui Terențiu se deosebește mult de acela al lui Plaut. Nu mai are verva acestuia, bogăția lui de imagini, mulțimea de comparații pitorești, presărarea aceea colorată cu zicători și proverbe, îndrăznelile lui, vulgare ca ton dar sugestive ca atmosferă și ca notă de bună dispoziție. Terențiu se gândește la ceea ce poate măguli urechea aristocraților câștigați de eleganța atică, mai mult decât la ceea ce putea să dea satisfacție gustului popular de petrecere.
Ca exprimare, Terențiu s-a ridicat deasupra nivelurilor comune ale epocii sale; s-a spus că limba sa a anticipat cu mai mult de o sută de ani limba poetică din secolul de aur al lui August. Prin limba sa, Terențiu reprezintă pentru comedie, în literatura latină, ceea ce reprezintă Virgiliu pentru poezia epică. I s-au adus, totuși, și critici. Quintilian, de pildă, observă că n-a împrumutat cu destulă grijă versificația superioară a grecilor, că în textul pieselor n-a păstrat cu consecvență măsura trimetrului practicat în prologuri, că are scăpări tehnice și chiar poetice de versificație, ceea ce face ca textele în cauză să pară mai mult proză cadențată decât poezie propriu-zisă.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: „Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
