Pe 10 mai, zi importantă pentru istoria românilor, la Piatra-Neamț debuta cea de a XXXVII-a ediție a prestigiosului Festival de Teatru, cel care, în 1969 își începea drumul lung ca primul (și singurul, până în 1990) festival dedicat copiilor și tinerilor. Ediția anului 2026 era inaugurată, la vremea prânzului, în Sala Rotondă, de o întâlnire cu publicului a lui Matei Vișniec, nume important în lumea literară și teatrală românească și internațională.
La Teatrul Tineretului, reputatului dramaturg Matei Vișniec i s-au jucat piesele „Trei zile cu Madox / Ultimul Godot” (1991), „Buzunarul cu pâine” (1994), „Angajare de clovn” (2007), „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” (2013).
Matei Vișniec s-a născut în ziua de 29 ianuarie1956, la Rădăuți (Suceava). A scris poezie încă din copilărie, a debutat în revista „Luceafărul”, în 1972, și apoi în volum, în 1980, la Editura Albatros, prin culegerea de poeme „La noapte va ninge”. A studiat filosofia la București, a devenit membru fondator al „Cenaclului de luni”, s-a remarcat ca dramaturg chiar și când piesele îi erau interzise. A crezut în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane și ale lumii contemporane.
În 1987, a plecat în Franța unde, inițial, a fost exilat politic. Din 1990, a lucrat ca jurnalist la Paris, la Radio France Internationale.
Matei Vișniec este autorul mai multor volume de poezie, al unui număr impresionant de piese de teatru scrise în română și în franceză, a cinci romane și al unui volum de nuvele. În Franța, piesele sale au fost publicate de mai multe edituri (Actes-Sud Papiers, Lansman, L’Harmattan, Espace d’un Instant, Non-Lieu, L’oeil du Prince).
În anii ’90, aflat între două țări, între două culturi, între limba română și cea franceză, între Bucovina sa natală și Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vișniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută și experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos și de spiritul critic.
Începând cu anul 2016, instituția teatrală din municipiul Suceava îi poartă numele, în semn de omagiu pentru întreaga sa carieră. De asemenea, fosta Cetate de scaun a Moldovei găzduiește de ceva vreme Festivalul Internațional de Teatru, în organizarea căruia autorul bucovinean este implicat.
Rădăcinile și primul model pentru viață
Care sunt rădăcinile lui Matei Vișniec? Proveniți dintr-o zonă de basm, Rădăuți. Mărturiseați, nu o dată, că în copilărie și adolescență ați citit multă literatură franceză. Ați avut, încă de pe atunvi, modele în familie?
Matei Vișniec: Dacă ar fi să evoc un singur model, acesta ar fi mama mea, Minodora. S-a născut într-o familie de țărani din satul Horodnic de Sus, situat la opt kilometri de Rădăuți, și a fost singura dintre numeroșii frați și numeroasele surori care s-a „școlit”, devenind învățătoare. Primele cărți esențiale cu povești frumoase le-am primit în dar de la ea. Mai mult decât atât, i-am admirat mamei întotdeauna dăruirea cu care își făcea meseria, dragostea cu care se ocupa de copii. Mama are acum 91 de ani și este ființa care nu s-a plâns niciodată, deși a trecut prin momente teribile în copilărie: familia ei a fost deportată în Dobrogea în 1949, când comuniștii au început cooperativizarea agriculturii. O traumă adâncă pe care o evoc într-unul din romanele mele, „Un secol de ceață” (Editura Polirom).
În privința rădăcinilor mele, aș putea spune că ele sunt marcate de o „navetă” continuă între lumea micului oraș și lumea satului. Am fost un fel de spectator atent, uluit mereu de ceea ce vedeam în satul Horodnic, precum și la Rădăuți. Tot ce ține de tradițiile populare îmi este familiar, dar sunt impregnat și de ritmul urban cu momentele sale de încântare dar și de plictiseală.
La Rădăuți m-am format într-un mediu școlar excepțional, datorită profesorilor în primul rând. Am avut deci „modele” printre profesori, cum a fost cel de filozofie, Nicolae Dobrotă, datorită căruia am și mers apoi să fac studii de filozofie la București. Cărțile nu mi-au lipsit și le-am găsit mereu la biblioteca locală și în unica librărie din Rădăuți. Mă tem că astăzi bibliotecile sunt delăsate, iar munca bibliotecarilor nu mai este apreciată, ceea ce mi se pare o mare eroare. În urmă cu 60 de ani intram în biblioteca de la Rădăuți ca într-un basm. O dată sau de două ori pe săptămână, copilul Matei fremăta de plăcerea descoperirii cărților, a albumelor, a poveștilor.
Anii 80 ai veacului trecut au constituit pentru dumneavoastră începutul carierei literare. Ați colaborat pe la cenacluri (la unul ați fost chiar inițiator) cu alte nume importante ale lumii literare de la noi. De care ați fost mai apropiat?
Matei Vișniec: Evident, am fost apropiat de generația mea, generația 80. Am debutat în același timp (cu mici decalaje de un an sau doi) cu Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Magda Cârneci, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Elena Stefoi… I-am numit doar pe câțiva dintre colegii mei de la Cenaclul de luni din București, dar generația 80 a fost una răspândită în toată țara și în toate centrele universitare. M-au ajutat, în primii ani, criticii importanți de atunci, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Alex Ștefănescu… Am cunoscut la București o bună parte a lumii literare și eram fascinat când puteam petrece câteva ore în casă la Nichita Stănescu sau într-un atelier de artist.
Jurnalismul, inspirație pentru dramaturg
În septembrie 1987, când ați emigrat, mai credeați într-o normalizare a situației politice și sociale din România? De ce ați ales Franța?
Matei Vișniec: Plecarea mea în Franța a fost o chestiune de noroc… În 1987 nu se vedea nici o schimbare la orizont în România și îmi doream să plec oriunde în Occident, numai să scap de atmosfera înăbușitoare din țară. Aveam trei volume de poezie publicate când am plecat în Franța, dintre care unul premiat de Uniunea Scriitorilor (volumul „La noapte va ninge”, apărut în 1984, la Editura Cartea Românească). Mai aveam însă vreo 20 de piese de teatru care circulau în mediul teatral, fără vreo perspectivă de montare pe scenele profesioniste…
În exil, ați avut parte de o importantă carieră jurnalistică. Cât de mult a folosit ea viitorului dramaturg Matei Vișniec?
Matei Vișniec: Scriitorul din mine s-a inspirat mult din activitatea de jurnalist. Am lucrat timp de 32 de ani la Radio France Internationale, în redacția pariziană, și de multe ori știrile pe care le primeam mă incitau la scrierea unor piese. Zbaterea lumii, erorile repetitive ale umanității, bombardamentul mediatic aproape isteric, numeroasele crize și eșecuri economice, politice și sociale de pe planetă au reprezentat o „materie” pe care am prelucrat-o apoi în piesele și chiar în romanele mele. Două dintre piesele mele inspirate de războiul din Bosnia se joacă în acest moment în două teatre naționale. „Femeia ca un câmp de luptă”, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, și „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals”, la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București. Ambele au fost scrise pe fondul informațiilor abundente pe care le-am primit la radio, între 1992 și 1996. Aceste piese sunt montate de un tânăr regizor, Botond Nagy, care a captat cu mare forță vizuală dramele evocate de mine ca dramaturg.
Destinul aduce întâlniri care au marcat drumul ulterior
Ați avut un model în carieră? Care dintre personalitățile cu care ați lucrat de-a lungul timpului v-au fost cel mai aproape de suflet? Care v-au marcat cariera artistică, poate și destinul?
Matei Vișniec: Am intuit foarte repede, cam de pe la vârsta de 16 ani, că viața mea va fi dedicată cuvântului, literaturii. Un scriitor nu-și propune de fapt să facă o carieră. Un scriitor își propune să se lupte cu lumea și cu el însuși, să-și depășească limitele, să reușească să capteze prin cuvinte durerile lumii… Într-un astfel de demers nu aștepți nici premii și nici recompense. Ele pot fi mincinoase, atunci când vin simple gesturi de complezență. Sunt atât de numeroși scriitorii care în cursul vieții au adunat zeci de premii, inclusiv mult râvnitul Nobel, și apoi istoria i-a dat uitării. „Modelul” meu sunt scriitorii care rezistă la proba timpului, chiar dacă în cursul vieții au fost ignorați. Ca dramaturg pot spune însă că am avut nevoie de complicitatea unor buni regizori și buni actori. În România am avut astfel de întâlniri fabuloase cu regizori importanți și cu mari personalități ale scenei, cum ar fi Cătălina Buzoianu, Mircea Cornișteanu, Anca Bradu, Ion Caramitru…
Ați fost jucat peste tot, în România. S-a întâmplat să fie chiar Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț una dintre primele instituții care să pună în scenă piese scrise de dumneavoastră. Vă amintiți ce regizor a făcut-o?
Matei Vișniec: Da, pot spune că am debutat la Piatra-Neamț imediat după căderea comunismului. Regizorul Nicolae Scarlat a fost cel care mi-a montat, în aprilie 1990, piesa „Bine, mamă, da’ ăștia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’ntâi”. Și tot Nicolae Scarlat mi-a montat pe scena atât de prestigioasă a Teatrului Tineretului piesa „Buzunarul cu pâine”. De Piatra-Neamț mă leagă multe lucruri misterioase, subtile și frumoase. În aprilie 1990, când am venit la Piatra ca să-mi văd prima piesă montată în România, am avut și o altă întâlnire esențială… Scenografia și costumele erau semnate de o tânără scenografă, Andra Bădulescu. Destinul a vrut ca Andra să devină soția mea și suntem împreună de 36 de ani.
Povestea „Buzunarului cu pâine”
Ați povestit, la întâlnirea cu publicul din prima zi de Festival, despre cum s-a născut piesa „Buzunarul cu pâine”. Ați vrea să o amintiți, pe scurt, și aici? La Teatrul Tineretului, spectacolul a fost montat în 1994, în regia lui Nicolae Scarlat, protagoniști fiind Liviu Timuș și Tudor Tăbăcaru.
Matei Vișniec: Această piesă nu s-ar fi născut dacă, în 1984, nu m-ar fi marcat o imagine uluitoare, aceea a unui câine viu lătrând dintr-o fântână părăsită.
Eram, pe vremea aceea, profesor într-un sat din apropierea Bucureștiului, se numește Dorobanțu-Plătărești. Făceam o navetă obositoare, cu patru mijloace de transport. Plecam din cartierul Drumul Taberei cu autobuzul 368, luam apoi metroul de la Stația Eroilor până la gara 23 August, continuam cu trenul până la localitatea Plătărești, de unde mai aveam de parcurs patru kilometri până la școală. Acești ultimi patru kilometri îi făceam cu bicicleta. Acest ritual se derula, deci, zi de zi. Străbăteam cu bicicleta o câmpie neprimitoare și treceam zi de zi pe lângă o fântână părăsită, căreia nu-i acordam de fapt nici o atenție. Până când, într-o bună dimineață, trecând ca de obicei grăbit pe lângă ea, am auzit un câine lătrând din interiorul ei. Parcă lătra din măruntaiele pământului. M-am oprit și m-am uitat în interiorul fântânii: nu era adâncă, vreo doi metri și ceva. Câinele aruncat în ea, mic și alb, părea enorm, întrucât fântâna, devenită o cutie de rezonanță, îi amplifica lătratul.
Am rămas stupefiat în fața acestei imagini, mai ales că nu puteam să fac nimic pe moment. Nu puteam coborî în fântână, și oricât de tare m-aș fi aplecat nu ajungeam cu brațele până la câine… M-am simțit brusc umilit și neputincios. Dar, mai ales, am avut revelația unei metafore pe care mi-o oferea această întâmplare: de fapt, mi-am spus imediat: eu sunt câinele. În România anului 1984, în acei ani, când toată țara suferea din cauza delirului ceaușist, noi toți eram în postura unui câine, cerând ajutor dintr-o fântână părăsită…
Trec peste detaliile zilei și ale salvării animalului. Seara, întors de la școală, m-am așezat în fața mașinii de scris și am stors din mine, dintr-o suflare, piesa „Buzunarul cu pâine”. Am imaginat o poveste cu doi indivizi care discută la nesfârșit în jurul unei fântâni părăsite, din interiorul căreia latră un câine. Cei doi nu pot face nimic pentru a salva bietul patruped, dar aceasta nu-i împiedică să-și dea mereu cu părerea în legătură cu eventualele posibilități de acțiune. Cum, din când în când câinele tace, cei doi mai aruncă și câte o pietricică în fântână, ca să vadă dacă animalul este încă viu. Și tot așa, din când în când, îi mai aruncă animalului câte o bucățică de pâine, în așteptarea unei soluții pentru punerea sa în libertate…
Ciudat era însă faptul că acest text se construia aproape singur în fața mea. Personajele, după ce trec în revistă toate scenariile posibile de salvare a câinelui și ajung la concluzia că nu pot fi puse în practică, decid până la urmă să-și petreacă noaptea acolo, lângă câine, lângă fântână, din solidaritate pentru victimă… Scriind acea scenă, îmi spuneam însă „nu e destul, îmi trebuie un etaj metafizic pentru această piesă…” Și în timp ce îmi spuneam acest lucru și-i puneam pe cei doi să discute despre liniștea nopții și despre stele, adevăratul final al piesei, acel etaj metafizic pe care îl așteptam, s-a impus parcă de la sine: am avut revelația că de undeva din înaltul necunoscut al nopții peste cei doi trebuie să cadă bucăți de pâine…
De-a lungul vremii, ați fost onorat cu multe premii și distincții. Ce rol au toate aceste recunoașteri pentru scriitorul Matei Vișniec?
Matei Vișniec: Simt că poate nu mi-am ratat viața când piesele mele îi interesează pe tineri și când romanele mele ajung în mâinile unor tineri cărora aș putea să le fiu bunic.
„În România apar parcă mai multe talente artistice decât în alte țări.”
Ce părere v-ați format despre artiștii români din lumea teatrului – regizori, scenografi, actori? Puteți face o comparație între generațiile din anii ’90 și cele de astăzi?
Matei Vișniec: Schimbarea este profundă. În 1987, când plecam eu din România, generația mea nu credea în genul dramatic. Eu am fost practic singurul membru al generației 80 care scria piese de teatru. Cenzura era atât de severă în domeniul teatrului, încât genul dramatic trezea un fel de neîncredere, probabil că mulți scriitori tineri își spuneau: la ce bun să scriu piese când oricum vor fi puternic cenzurate? Din fericire, au existat atunci mari regizori care reușeau să creeze spectacole importante, chiar să strecoare critică socială în montările lor, utilizând texte clasice. I-am admirat atunci și pe acei mari actori ai epocii care prin talentul și subtilitatea lor se angajau într-o veritabilă rezistență culturală. Cu toții practicam un demers subversiv, iar publicul avea cheile acestei atitudini.
Ceea ce se întâmplă acum în spațiul creativității literare și teatrale este de fapt normalitatea pe care ne-o doream. Ceea ce nu înseamnă că domeniul culturii este suficient susținut de clasa politică. Un indicator grav al acestui dispreț pentru cultură este procentul repartizat culturii din bugetul general, ceva în jur de 0,08 la sută.
Un gând (un sfat) îndreptat spre tinerii artiști (regizor, actori, scenografi) care fac acum primii pași în carieră?
Matei Vișniec: Competiția acerbă din spațiul creativității culturale nu trebuie să-i dezarmeze pe tinerii artiști. Cine descoperă că are talent trebuie să se lupte pentru a-l sublima. Dar nici nu trebuie ca tinerii artiști să aștepte la nesfârșit ajutorul providențial al statului. Este foarte important ca ei să aibă inițiative și imaginație în domeniul promovării artei lor. Și aș mai îndrăzni să afirm ceva: în România apar parcă mai multe talente artistice decât în alte țări, ca și cum forțe misterioase ar vrea să compenseze astfel incredibila corupție din spațiul politic.
Mulțumesc!
Interviu realizat de Valentin ANDREI
