Nu departe de Bisericani (ansamblu mănăstiresc prezentat în numărul anterior), urmând șoseaua care ducea de la Piatra-Neamț la Bicaz, un drum secundar urcă până în apropierea hidrocentralei „Dimitrie Leonida” de la Stejaru, unde se află un alt ansamblu monumental care poate fi reperat de la mare distanță. Aici, la răsărit de Muntele Botoșanu, pe care constructorii l-au străpuns cu un tunel de aducțiune lung de aproape cinci kilometri, pe malul stâng al pârâului Pângărați, se află mănăstirea omonimă, un așezământ de veche tradiție de pe valea Bistriței.
Istoricul lăcașului de cult de aici este în multe privințe asemănător cu cel al Bisericanilor. Pe coastele dealului Păru, s-a constituit o veche sihăstrie a unor călugări veniți de la Mănăstirea Bistrița în timpul scurtei domnii a lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun. Monahul Simion, căruia i se atribuie constituirea acestei sihăstrii, s-a străduit, ca și Iosif la Bisericani, să ridice o biserică de lemn după obiceiul deja împământenit. Și va reuși, conform tradiției, cu ajutorul lui Ștefan cel Mare, în primii ani de domnie ai acestuia, construind lăcașul pe locul unde se află și astăzi.
Se pare că în timpul expediției lui Mahomed II, din vara anului 1476, și obștea monahală de la Pângărați a trecut prin momente de grea încercare. Probabil că un podgheaz turcesc, răzlețit după pradă în această parte, a dat foc bisericii, iar călugării s-au ascuns în munți, trecând apoi în Transilvania unde au rămas până la încetarea războiului. Nu se știe dacă Ștefan cel Mare a ajutat la ridicarea unei noi biserici pe locul celei incendiate, dar schitul a continuat să ființeze din moment ce la 1560, Alexandru Lăpușneanu ridică la Pângărați biserică de piatră.
Numită multă vreme „Schitul lui Simion” și mai apoi „Mănăstirea lui Amfilohie”, așezarea monahală de la Pângărați va apărea pentru prima oară sub denumirea care a consacrat-o și care a dăinuit peste veacuri, într-un document emis de cancelaria lui Petru Șchiopul la 9 iulie 1577. Pornind de la o mică suprafață de teren atribuită de Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Pângărați va ajunge în mai puțin de un secol – prin danii și cumpărături – unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriței, rivalizând prin putere și bogăție cu toate mănăstirile învecinate și în primul rând cu Mănăstirea Bisericani. Pe la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Mănăstirea Pângărați stăpânea mai multe poieni de pe muntele Botoșanu și împrejurimile acestuia, sate din ocolul târgului Piatra, o seliște pe Almașul Mic, precum și întinse suprafețe de teren pe valea Tarcăului, de la vărsarea în Bistrița până la hotarele Comăneștilor. Acestor proprietăți li se adaugă numeroase locuri de prisacă, mori, cârciumi și familii de țigani robi, pomenite în diferite acte de danie și întărire emise de cancelaria voievodală.
Dispunând de o asemenea putere economică, nu este de mirare că mănăstirea s-a dezvoltat continuu și din punct de vedere constructiv: chilii și clădiri-anexă, ziduri de incintă cu turnuri de apărare, modificări și adăugiri făcute bisericii. În orice caz, la începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Pângărați constituia unul dintre puținele adăposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Romanului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, când catanele austriece invadaseră țara.
S-a construit mult și la începutul secolului al XIX-lea, când egumenul Macarie a desfășurat o rodnică activitate reparând biserica și înlocuind vechile chilii cu încăperi solide din piatră și cărămidă, ale căror substrucții impresionează și astăzi prin masivitatea și ampla lor desfășurare.
După 1863, viața călugărească se restrânge și se stinge treptat, iar întregul ansamblu constructiv începe să se ruineze. După câteva decenii de funcționare a unui penitenciar, se organizează aici un sanatoriu T.B.C., pentru ca apoi clădirile să rămână din nou nefolosite. Mai târziu, în anii ‘50 ai veacului nostru, s-a organizat la Pângărați Stațiunea de cercetări geografice, geologice și biologice a Universității din Iași și abia după 1990 acest remarcabil ansamblu monumental va reintra în patrimoniul proprietarului de drept, Biserica Ortodoxă Română.
Din vechea incintă, turnul-clopotniță de pe latura sudică, ce îndeplinea și rolul de turn de intrare, s-a prăbușit în anul 1996. Această construcție avea parterul întărit de patru contraforturi de colț, dar fiind ridicată pe un teren în pantă, cu o structură neomogenă, nu a mai rezistat. Contraforturile din colțurile sud-est și nord-est au fost înglobate parțial în corpul de chilii numit impropriu „chiliile Lăpușneanu”, semn că aceste chilii au fost construite ulterior turnului. Perpendicular pe zidul vestic al turnului s-a păstrat un fragment de zidărie de piatră care, probabil, făcea parte din peretele sudic al zidului de incintă. Adosat acestui fragment se află scara de intrare la al doilea nivel al turnului, de unde, printr-o scară interioară din lemn, se putea urca la camera clopotelor, care este de fapt un adaos realizat în cursul veacului trecut.
Foarte interesantă și în același timp îndelung controversată este biserica zidită aici de Alexandru Lăpușneanu. Nu numai pentru faptul că din punct de vedere arhitectural este cu totul altceva în comparație cu ceea ce același voievod a ctitorit la Bistrița sau la Mănăstirea Slatina, ci mai ales pentru existența a două biserici suprapuse, caz extrem de rar pe care nu-l mai regăsim decât la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de la Suceava. În plus, inexistența unei inscripții votive din vremea acestui voievod a generat și generează încă multe semne de întrebare, unii cercetători rezumându-se la datele din pisania care s-a păstrat până astăzi.
Ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu de la Pângărați reproduce destul de stângaci și la proporții reduse planul primelor lăcașuri de închinăciune zidite de Ștefan cel Mare. Biserica cu hramul „Sf. Dumitru” este în formă de navă, cu absidele laterale înglobate în grosimea zidăriei și marcate în exterior cu rezalituri flancate de contraforți, iar absida altarului pentagonală, cu o fereastră în ax sub care s-a amplasat un picior de susținere. Ferestrele de la etaj sunt mai îngrijit executate decât cele de la parter, deschise toate către sud. Intrarea de la parter – practicată mai târziu pe latura de sud – are un chenar de piatră asemănător cu ancadramentul ferestrelor, fiind împodobit cu muluri care se întretaie în unghi drept. Deasupra intrării se află un lintel de piatră ornamentat cu un scut, pe suprafața căruia s-a executat, cu oarecare stângăcie, stema Moldovei.
Biserica mică de jos este de fapt o tainiță transformată în capelă, scundă, cu pronaos, naos și altar, acoperite cu bolți en berceau neglijent executate. De altfel, nota de improvizație este generală și cu atât mai pregnantă la deschiderile operate între naos și altar. După cum am subliniat, toate ferestrele sunt situate spre sud și spre apus, ceea ce dovedește, o dată în plus, că paraclisul de la parter a fost amenajat ulterior, funcție de unele condiții deja existente.
Intrarea în biserica de la etaj se face pe latura de nord prin intermediul a două pridvoare: primul, deschis – la ușa căruia regăsim același chenar de piatră cu muluri îmbinate în unghi drept și lintel deasupra – iar al doilea, închis, este acoperit cu o calotă sferică încinsă cu un brâu zimțat din cărămidă (de influență muntenească), ce primește lumina prin două ferestre situate spre apus și miazănoapte. Același sistem de boltire prezintă și pronaosul, despărțit de naos printr-un arc masiv, sprijinit în consolă pe zidurile laterale. Din colțul de nord-vest al pronaosului o scurtă scară în spirală face legătura cu biserica de la parter.
Bolta naosului este mai amplă, iar cele patru arce de susținere alcătuiesc prin îmbinarea lor tot atâția pandantivi. Un arc simplu constituie limita apuseană a altarului boltit în sfert de sferă. Cu excepția bolților, vopsite în deceniile trecute printr-o hotărâre nu tocmai inspirată, biserica pare să nu fi avut o zugrăveală databilă în anii construcției sau într-o perioadă ulterioară acestora.
Monumental de la Pângărați justifică pe deplin interesul de care este înconjurat. Cu atât mai mult cu cât specificului său arhitectural i se adaugă valoarea artistică a iconostasului de la parter și a mai multor icoane din secolul al XVIII-lea care s-au păstrat în patrimoniul mănăstirii.
Selecție realizată de Valentin ANDREI
pe baza lucrării autorilor Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu,„Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2003.
Sursa foto: https://pangarati.mmb.ro/
