Din pleiada marilor artiști români interbelici pe care i-am prezentat în numerele anterioare ale revistei face parte și pictorul Nicolae Dărăscu, un mare acuarelist, a cărui operă își pune amprenta asupra artei românești printr-un limbaj pictural care păstrează legăturile cu realitatea și tradițiile, dar în același timp oglindește pregnant influența curentelor impresionism și neoimpresionism.
Cu toate acestea, impresionismul lui Dărăscu nu înseamnă adeziunea la programul sistematic al unei școli, ci lasă mai degrabă să se deslușească o înclinație sufletească, o bucurie netăgăduită a culorii, exprimate prin percepția sa artistică.
Pictura sa dezvăluie tendința de eludare a detaliilor obiectului, în favoarea redării formei prin culoare. Peisajele sale cu precădere marine și urbane, pline de lumină, impresionează prin atmosferă, amploarea viziunii, forța cromatică și tușele aproape evanescente. La fel, naturile statice oferă aceeași stare prin prospețimea tratării și reducerii temei la punctele sale esențiale.
Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o școală națională de pictură și de a fi creat un climat cultural deschis noilor idei în epocă. În 1917, alături de pictorii Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser și sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea și alți artiști, pune la Iași bazele Asociației „Arta Română”.
Autor articol: Radu Cristian MACAVEI
(Surse: Wikipedia / Pictura românească în imagini)
