Editorial

Frigul din noi

În ultima perioadă m-au agresat efectiv pe mail reclamele anti-frig. Nu că mi-au fost suportabile celelalte – unele de-a dreptul penibile – dar acestea în care ne-au îndemnat să ne montăm tot felul de sisteme anti-frig, să ne cumpărăm pături ori ciorapi de teama frigului, mi-au adus aminte că nimeni, sau poate rar și subțire, nu face vorbire – cum s-ar spune azi – despre frigul cumplit care crește în noi. Despre toamna care arde limpezimile puținei călduri sufletești în care ne-am mai temperat dorul de frumos, de liniște ori de căldură umană, pur și simplu. Toamna care a și venit, ca o brioșă înghețată a unui festin de fum, ne-a convertit fricile în soluții tehnice, dar nu ne-a vindecat de înghețul cel dinlăuntru. Un frig interior care ne macină liniștea din care ne-am putea struji sunetul focului cel dinlăuntru strică cumpătul de duh al firilor noastre.

Ne asemănăm des, tot mai des, cu pădurile arse de brumă. Rămase în picioare din mila lui Dumnezeu, pe lespezile de piatră, inexpugnabile căușuri de albastru care dezmiardă, până spre iarnă, irișii obișnuiți cu focul verii. Ne coacem frigul în propriile seve, ușor nedumeriți că îmbătrânim în loc să murim brusc. Un soi de clorofilă a neîncrederii crește inimilor noastre frica de moarte. Pe cer, ulii adânciți în așteptare ne fură liniștea și o smulg din tăceri. Așa începe frica de moarte, cu frica de frig.

Poate de aici nevoia cumințeniei Sfintei Paraschiva, Sfânta care oprește moartea la poarta toamnei. Cu ea locașul din crugul fricii se înnobilează cu nădejde. Frigul din noi nu sporește. Priviți la ochii adânciți de nesomn ai pelerinilor. Sunt vii și asta contează. Asta strică din calculul celor ce ne înspăimântă prin exerciții limitate de ură. Descopăr în fiecare zi că suntem tot mai urâți și mai încercănați de nesomnul urii noastre. Oare dacă am încerca să iubim nu am fi mai liniștiți, mai descărcați de greutatea înghețului din jur? Cât har aprinde un stog de tristeți până-l urcă în fumul ca de tămâie al iertării?

Frigul din noi străbate afară prin porii tăcerii vinovate cu răutatea generalizată. Toată lumea caută dreptatea și răstignește pacea pentru aceasta. Privind atent la străvezimea toamnei, înveți că ea supraviețuiește fiecărei dimineți cu liniștea unei ploi, cu aureola unui soare care încă zâmbește. Nu-i totul pierdut, zic bătrânii. Nu-i totul pierdut, șoptesc gutuile ce țin crengile în arcul smerit al rodului. De pe coaste, închis în melancolie, câte un sunet de vânt hămesit spulberă tăcerea inefabilă din ochii de țăruș ai frigului. Nu-i totul înghețat, câtă vreme inimile noastre bat cu nădejde în primăvara ițită în melancolii. Frigul acesta ce ne aduce aminte de bătrânețe nu-i sperie pe copii ori pe tineri. Ei înfruntă totul cu pieptul ars de soare, cu lumina din ochi amintind de apusuri trăite pe țărmuri de mări. Nici pe îndrăgostiți, ce-și încălzesc mâinile în palmele câte unui sărut. E toamnă dar, dar nu pe toate fibrele de lumină.

Clopotnițele sting pe frunțile lor schijele ca de frig ale chemării la rugăciune. Bate un clopot și un altu-i răspunde. Hristos, cu părul lucind de lumina Învierii, ne-aduce aminte că frigul din noi se vindecă cu dragostea Lui. Pe colnic se ivește o geană de lucire. Mirosul de pâine vindecă doruri în Liturghie. Și parfumul de vin nou, curat, tresărind a Jertfă. E toamnă. Mă plec spre cuvântul dintâi al Psaltirii și ciugulesc cuminte razele de nădejde ale rostirii Regelui Profet. Dinspre munți, o toacă geme de priveghere. Binecuvântat Dumnezeu ce nu ne sperie cu frig și foame și care ne dă curajul de fi ai Lui. Frigul din noi, vindecat, ne vindecă de orice tristețe înghețată…

Autor articol: Preot Constantin NECULA