Am tras cu ochiul la modul în care facem sărbătoare din orice. Uitând de Sărbători. Totul e magie, nu-i așa, plină de gnomi și pitici și câte o zână scăpată din basme în frigul vieților noastre. E mai ușor așa. E mai la îndemână. De 1 decembrie am învățat să zâmbim ca niște măști deșirate, cu zâmbetul acela de „totul va fi bine“ în care ni se amestecă râsul-plânsul de peste an. Nu spun că e rău, dar falsând, entuziasmul și cântecul bucuriei se sting. Și ne cuprinde Iarna.
În miezul burgurilor, monumente de tăcere, piețele stinse de frig. Un colind din câte un bar ce a stat terasă deschisă în vară scormonește după amintiri. E un vânt tăios de uitare care scămoșează munții, cerșind zăpadă. Cauționate de vânt, livezile își întretaie sevele verilor ce vin într-o amintire de Înviere. Scump, zâmbetul florilor trecute în fructe ne cheamă să le mușcăm din ascunzișul lor de cămară. Oare de ce am fi triști când încă ne zâmbesc merele? Poate că nu mai avem povești cu ele, desprinsele din rai și aflatele pe pământ. Colinde, colinde…
Am descoperit că diminețile de sărbători au clopote. Atârnate de fiecare mărgean de lacrimă ce ne aduce aminte că Hristos e în mijlocul nostru. Cumplită luptă, chemăm la viață în fiecare Liturghie șansa de ne redefini omenia. Dorm bine copiii când pașii se duc spre pomenirile celor plecați. Nume după nume, moșii de iarnă își înveșmântează în plecări pomenirile. Stau cuminți. Atârnați de coala hârtiei precum sfinții de pensula iconarului. Vin doar dacă îi chemi frumos. În fumul de tămâie, grijulii, Îngerii îi cheamă unul după altul să ne mai vadă. Uite, zice îngerul, ăsta este fiul fiului fiului tău. Te pomenește pentru felia de țărână peste care și-a zidit casa. Iar ăia mici, sunt copiii lui, care mușcă din merele mărului ce l-ai lăsat cât un fir de borangic iar acum le umbrește verile de fac sub el colibă de vise. Se pleacă bătrânul, zâmbește, primește colacul și pleacă în Lumină. Îngerul cheamă pe altul, apoi pe altul… Se face liniște într-un târziu. La marginea de zăpadă a lumii, peste gardul indiferenței, câte unul mai trage cu coada ochiului și întreabă Îngerul: Da’ pe mine, pe mine nu mă chemi? Îngerul se fâstâcește. Ar vrea să-i arte pe câte unul, dar nu i-a lăsat nici un punct de reper omenia. Nu știe cine și cum l-ar putea chema. Da-i dă un fir de prescură și o lacrimă de vin pe buze să-și astâmpere setea de ai lui.
Trecem prea des spre marile sărbători, uitându-le pe cele mici. Uităm că Sfântul Nicolae este nu doar despre bocanci, de exemplu, ci și despre cei care nu au bocanci. Care simt frigul pe talpa de preț a sărăciei. Ori poartă încălțările greșite, prea mari ori prea mici. Ude de alergarea prin viață de roua tristeții. Nu suntem Îngeri să auzim și să vedem chiar tot, dar putem rămâne oameni, oameni tandri și calzi, făcând să se topească iernile din noi și să înflorească bucuria.
Dumnezeu nu trage cu coada ochiului la noi. Ne privește. Direct și personal. Cu îngăduința Unuia ce a văzut chiar totul. Dar uneori îl mai surprinde câte un curaj de a ne face o sărbătoare. De a ne rostui în viețile noastre prilejuri de a face binele. Un Bine nerupt de El, sensibil eliberat din văile ideologiei și reînflorit în stăruitoarea împărăție a Cumințeniei. Sigur, vine Crăciunul. Dar nu vine singur. Vine cu El, Dumnezeu-Pruncul care aprinde sărbătorilor sensul. Chiar, v-ați gândit? Dacă El nu este, atunci sărbătorii ce adânc de pace i-am afla? Unde nu este bucuria Venirii Lui dintâi ce sens mai au încercările noastre de a mai veni către noi înșine și către alții. Căutând spre noi, Dumnezeu-Omul nu ne cere imposibilul ci doar să facem imposibilul posibil prin împreună- lucrare cu El. Ziurelul de Zi.
De câteva ori m-au prins zorile pe saloanele cu bolnavi. Le-am surprins privirea când răsare geana de lumină. Tot mai e o șansă dacă există încredere în ochii lor și în curajul nostru de a-i însoți. E acolo, în miezul iubirii de viață, un adânc de primăvară care face sărbătorile de neoprit. Uneori mergem spre ele, alteori Îngerii ne strecoară pe buze o lacrimă de vin și o fărâmiță de prescură. Binecuvântată este Împărăția…Se aude ca un ecou de Sărbătoare. Mereu și mereu. Colinde, colinde, colinde…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
