Când schimbi calendarul de perete, fie el cu sărbători, fie cu poze, desene ori pur și simplu cu date ce se înșiră precum mărgele de sticlă pe firul de nisip al trecerii, simți că începi de la capăt. Nu că ar ști cineva unde este capătul, dar tu, tu știi că a mai trecut din tine un… calendar. Obsedați de agende și termene, de ținte reale ori fictive, de nevoia de a ne demonstra fidelitatea ori autonomia față de un sistem ori altul de valori, uităm că ne trecem. Pierim. Stăm atârnați de firul de borangic al fragilei noastre adaptări la viteza prin care ne trece viața. Și obosim. Dur și neiertător pentru surâsul nostru ori pentru liniștea din colțul ochilor și al buzelor.
La asta e bună prima zăpadă. Să stea un pic, precum o coală albă de hârtie în vechile mașini de scris. Acolo unde hârtia plătea cu viața acele ce-i scrijeleau nemurirea cu vreun text minor ori cu un poem care a schimbat lumea. Dintâi au fost urmele care sărut îngeresc, pe care tocuri cu mireasmă de lemn sfânt le lăsau pe colile grămăticilor. Apoi mașinile de scris, ori de tipărit. Acum ucidem silențios hârtiile. Nu se mai aud nici un scrâșnet. Cine și-ar fi închipuit acum 200 de ani că vom toca atâta hârtie pentru nimicuri. Zic nimicuri pentru că, nu-i așa, au dispărut scrisorile dintre noi, ne-am anulat scrisul și am devenit mai curând niște „tastangii“ decât portaluri de duh. La sfârșit de an, ca și la sfârșit de viață, rămânem un soi de arhive cu gust acrișor, de vânt care pleacă.
De aceea ninge și vine frigul. Să ne clătim ochii și oasele cu amintirea lucrurilor care au contat într-un an, ori în anii ce au fost. Ce va fi e în Mâna lui Dumnezeu. Ce a fost e în Iertarea Lui. Ninge ori ba, suntem mereu în decembrie și ianuarie, sub zăpezi. Cântăm colinde și apoi căutăm să descolindăm. Să luăm înapoi cuvintele sacre prin care sfințenia se așază fundament începutului. Cioburi ale cumințeniei ancestrale, din care am abdicat ca Neam, taie adânc în carnea lipsită de viață a cotidianului lipsit de veșnicie. Frigul ne aduce aminte că plecăm cu fiecare clipă…
Unii cred că urarea de început de an ar fi „La mulți ani“. Alții zic „La mai mulți ani“… Mereu mi-aduc aminte de melancolia colindului care zice „Și la anul om vini, numai dacă ni-ți primi“. Altfel spus, vă rugăm rămâneți în viață. Ori, dacă plecați în latura de cer a vieții, primiți-ne cuvintele colindului, cuvintele care dor dar mărturisesc că suntem o singură turmă, vii și morții, cu un Singur, Unic, Păstor. E taina Începutului de An. în Orașul meu ardelean trec dese ori pe lângă mormintelor eroilor din Decembrie 1989 și ajung, semnalizat de un sens unic, atârnat străjer circulației, spre cimitirul ultimilor doi ani, unde se odihnesc stinșii din Covid. Rămân în picioare citindu-le numele, pomenindu-i, revăzând – cu parte dintre ei – chipurile ce i-au făcut să fie dragi. Ori mă așez cu ei în inima uitării. Dinspre munți coboară, nu de puține ori, în stol de lumină, stâncile alburii ale norilor care îngheață uitările și iubirile, deopotrivă. Și mereu mă gândesc că fiecare plecare e un ianuarie. Că fiecare ianuarie e un nou început de început. Dar asta numai în ceea ce ne privește. Haturile lumii șed neschimbate să înfrunte pustiirile. Ca un dangăt de clopot peste văile tristeții…
Pe un colț de față de masă, fărâmițe de cozonac dulce. Le strâng și le arunc în zăpadă. Cu ciocuri arămii amintirile trec zăpezile. Albastre de apa grea a nădejdilor. E ianuarie. Sub teascul frigului se coc întoarcerile acasă din grâu, din meri și pruni… Se coc irișii noștri care privesc spre Lumină cu pofta dintâi a însetatului. Apa vieții se zbate în ulcioarele lumii. În aorta gândului rămâne un ecou: suntem veșnici! Bucurați-vă. Nimic din ierni nu poate stinge venirea Primăverii.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
