Butucul de Crăciun a fost multă vreme substituit al zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure și ars pe vatră în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat, butucul, simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăștea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci și de daco-romani înainte de creștinare.
La întocmirea arborilor genealogici, butucul este numele strămoșului din care coboară spițele de neam. În Mehedinți este consemnat obiceiul arderii în Ajun și ziua de Crăciun a unui lemn (butuc) de stejar, iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX-lea a pătruns din Nordul și Vestul Europei, de sus în jos și de la oraș la sat, tradiția împodobirii bradului.
Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni și sârbo-croați.
Documentare realizată de
Robert-Marian FOTEA
Sursă documentară: „Calendarul țăranului român“, Ion Ghinoiu
