Un vers de odinioară îmi trece prin suflet: „Reînflorește lemnul Porții,/ pe unde treci, pe unde vii,/ în fața dragostei și a morții/ cu toți redevenim copii“.
Poate de aceea ne-am gândit să scriem un număr de „Înfloriri“ în revista noastră. Încă un pom rotit de floare? Poate. Dar mai ales încă o chemare în a nu vă lăsa înfrânți de tema înghețului ori a nerodirii. De a nu vă lăsa furați de deznădejde, poate cea mai gravă comorbiditate a clipei de acum. Am învățat încă o dată că nu toate florile devin rod, dar toate roadele au fost mai întâi floare. Sau înflorire. Cea mai de preț din toate frumusețile lumii. Când omul se împlinește, înflorește. Când copilul reușește primii pași, înflorește. Când iubirii i se răspunde cu iubire, iubirea înflorește. Cum de gândim așa? De unde nouă această trăire din interior a rodirii? Poate pentru că toate clipele vieții se măsoară în secunde de încredere în grația izbăvirii de uscăciunea urii și nerodirii? E foarte posibil. Nu ne naștem cu gândul să deziluzionăm lumea. De unde nedreptatea pe care o resimțim când suntem uciși la zid cu vitriolul cuvintelor nemeșteșugite în focul adevărului. Rana de ură fiind ca o tăiere în carnea noastră a unei punți spre moarte, spre întunericul ei. A trecut un an de când ne-am pierdut înfloririle din cuvinte. Vorbim și nu mai reușim să ne înflorim sufletele cu dragoste. O Țară a Urii, a dezbinării pe vorbe. Cum ne vom vindeca?
Zilele acestea am străbătut Țara reală. Pe haturi de lumină reînfloresc livezile așteptării roadelor. Privești zarzării și cireșii, merii și vișinii, perii și prunii – sunt ca niște prunci înfășați în lumină și sevă. Dinspre colnice ajunge zvon de sevă care urcă munții de capilare din taina pomilor. Și zâmbești aproape fără să vrei. Gustul copilăriei nu se pierde oricât de otrăvite ne-ar fi fântânile de cultură în care ne adăpăm ideologiile. Rămân gureșe în sufletele noastre rândunelele bucuriei, care vestesc înfloririle din viețile noastre. Anoste, ar zice unii. Da. Dar ale noastre. Căci nu putem trăi nici unul viața altuia. Așa cum nu putem trăi mântuirea în locul altuia. Fiecare dintre noi este înflorirea unui plan de mântuire, purtăm în florile faptelor roadele desăvârșitei iubiri. Nu. Nu sunt cuvinte goale, cum ar crede cei care au transformat totul în gâlceavă. Cuvintele nu sunt goale niciodată. Poartă cu ele cununile spinilor ori înfloririle gândurilor răstignite de Iubire. Nu suntem singuri în toată alergarea noastră. Cum ar fi să avem ochii duhovnicești atât de adaptați la întunericul din jur, încât să avem curaj să privim pe Hristos în ochi atunci când admiră cu bunătate toate zdrobitele noastre livezi? Mi-L închipui pe o creastă înspumată de flori, pe deal, liniștit, unde livada e vecină cimitirului din sat, cum caută în adânc la cei care ne-au fost și floare și rod și rădăcină înfloririi de acum. Suntem în golful înfloririi o viață întreagă. Uneori pe pragul morții sclipim de nădejde. Am încercat. Lupta cea bună am luptat… Pentru că înflorirea e lupta cu sine, cu frica de a nu rata rodirea, cu frica ratării celei de neasumat a sevei care nu bucură viața din noi. Iar viața din noi este Hristos.
Mereu m-am întrebat cum ar arăta lumea dacă ar înflori mereu și mereu pomii. În valuri de entuziasm. Ca niște holograme ale cărărilor din Rai. Ca niște cărări de Rai. Poate că ne-am învăța cu prea mult frumos și am deveni, noi înșine, mai frumoși, mai demni, mai oameni. Citind în sevele înfloririi zorii Învierii zilei celei fără de sfârșit. Poate că ne-am menține pe buze sărutul de lumină al fructelor din care ni se izbăvește inima de frica momentului celui îndelungat de frică. Dacă ar înflori lemnele porților ori crucilor din cimitir? Dacă ar înflori ramele – ca de stup – de la ferestrele caselor bătrânești, așezate-n cruce pe cerul vederii noastre din somnul copilăriei? Un scenariu imposibil? Nu știm. Pentru că nu ne trăim învierea decât după ce pășim prin glodul neînflorit al morții. Domnul Hristos însă știe. El, cu moartea pe moarte călcând, a făcut să reînflorească în inimile noastre iubirea. Fără ea, nu există rod și sămânța altei înfloriri.
Preot Constantin NECULA
