De ce să citim
Aniversarea zilelor de naștere ale unor personalități – asupra cărora ne atrage atenția istoria culturii, respectiv a literaturii în cazul nostru – sunt și ele motive de lectură. Iată, de pildă, în aprilie se împlinesc 174 de ani de la nașterea lui CALISTRAT HOGAȘ (19 aprilie 1847, la Tecuci ). Apoi, imediat, în mai se vor împlini 150 de ani de la nașterea lui GARABET IBRĂILEANU (23 mai 1871, la Târgu-Frumos). Or, destinul a făcut ca acești mari scriitori să se întâlnească și să evolueze într-o serie de episoade biografice comune.
Ce să citim
Contribuția lui G. Ibrăileanu la descoperirea și consacrarea prozatorului Calistrat Hogaș e de netăgăduit. Însă, dacă vom cerceta comentariile directe ale criticului la textul hogașian, vom constata că ele sunt destul de parcimonioase și lapidare. În schimb, referințele la ”Omul Hogaș” sunt consistente și memorabile. De pildă, în volumul Note și impresii (1920), G. Ibrăileanu scria: ”C.Hogaș avea natură forte. El era el, omul, din câți am văzut, acela care a trăit mai conform cu el însuși, cedând mediului numai strictul necesar. Totul era original în el, dacă voiți începând chiar de la nume. Pe cine l-a mai chemat vreodată și Calistrat, și Hogaș! În îmbrăcăminte, el avea moda lui. O pălărie pe care i-o confecționa anume fabricantul din Iași, o cravată Lavel, o manta – vestita lui manta (…). Încunjurat de cărți, de ibrice de cafea neagră, de cutii de tutun, de țigarete de un sfert de metru, el cetea, scria tot timpul nopții, dormind numai de la 9–12 și de la 3–6, dar dormind cum știa el să doarmă, epic, homeric și cu geamurile în primejdie să se sfărâme. Dimineața la 6 lua gustarea, adică un ospăț ca acela pe care l-a prezentat în opera sa, și apoi umbla toată ziua pe la școli…“ Până la urmă, s-ar putea spune că prin această ”lentilă” ne îndeamnă criticul să citim opera lui Calistrat Hogaș.
Și este de observat faptul că viziunea lui G. Ibrăileanu asupra ”personajului” său nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Pentru că, în romanul Adela (1933), portretul ”domnului Dimitriu” (alias C. Hogaș, născut sub acest patronim) este simetric (cu nuanțele impuse de convenția epică, desigur) și mărturisește impresia primei lor întâlniri de la Mănăstirea Văratec: ”Era un vestit excursionist, un bărbat de vreo șaizeci de ani, dar superb de sănătate și veselie, tăiat în proporții ciclopice, cu față de satir bătrân, încadrată într-o barbă gălbuie, rară, și găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care râdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feței, cu o pălărie cât o roată de trăsură, cu o manta imensă și cu ciorapii roșii peste pantalonii bogați în urme de noroi și de oleiul diverselor conserve. Ne-am simțit cu toții ca niște cunoscuți vechi. Satirul era dezghețat, onctuos, curtezan în stil și maniere <’48>, plin de umor și de spirit, mai puțin reușit, din cauza unor note de pedanterie. Originalul personaj a fost prevenitor și galant cu doamnele. A făcut curte doamnei M***, coanei Anicăi, Adelei și maicii și, cu un instinct sigur, a știut să varieze tonul cu fiecare din ele. Abundența lui, eufemismul și circumlocuțiunea în stil arhaic au fost admirabile…” etc.
Sejururile sezoniere ale protipendadei intelectuale ieșene în zona mănăstirilor nemțene avea deja o tradiție, când s-a produs întâlnirea de la Văratec. Dar, ajuns profesor la Liceului Internat ”C. Negruzi” din Iași (1899), Calistrat Hogaș strânge legăturile cu oamenii de condei din capitala Moldovei și, practic, e asimilat de grupul de ”excursioniști” care-și zicea ”Compania” (în frunte cu G. Ibrăileanu și G. Topîrceanu). Totodată a început să participe la întrunirile lor literare, iar – mai apoi – să asiste la ”facerea” / pregătirea revistei Viața Românească (primul număr apărea în martie 1906).
Din această perioadă se păstrează, în arhiva Muzeului Memorial ”Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț, câteva ”mesaje” / texte care dau seamă despre empatia care exista între Calistrat Hogaș și colegii săi ieșeni (inclusiv G. Ibrăileanu), precum și despre spiritul care domina gruparea. Majoritatea au fost concepute, scrise și expediate de G. Topîrceanu, care apare astfel ca un fel de ”secretar” al grupului. Iată câteva exemple:
”Ilustrule Ahasverus și morocănosule morun, Ai scăpat de Pomîrla! Părintele Daniel, care s’a întors azi de la București, spune că poți fi liniștit. Dar ce folos? Ai dat peste altă dandana! Consiliul Permanent, după avizul consiliului inspectorilor, te-a dat în judecată pentru Cucoana Marieta. Nu este decît o singură scăpare: să dovedești că ai trecut de vîrsta canonică. Ni-e frică de Țițeica! Subprefectul pleacă mîne la București. Trimete mitrica cu retur-recipisă, sau mai bine vină cu ea să nu se piardă la poștă. Cu bine, Compania”.
”Drăgălașule Giocondo și frumoasă Fiametta, Subprefectul s’a întors din București. Ești achitat! Consiliul permanent a găsit că nu e loc de condamnare întrucît ”Cucoana Marieta” este prea proastă pentru a fi primejdioasă. / Însă ai intrat în alt bucluc. Consiliul inspectorilor, luînd și avizul Consiliului permanent, te-a destituit din învățămînt pe ziua de 10 Septembre, din pricina intențiilor manifestate în această așa zisă nuvelă, coroborate cu oarecare informații pe care serviciul siguraneței publice din țară le-a furnizat onor. ministerului instrucțiunei. Nu pierde orice nădejde: am convocat aici pe Brătianu și pe Haret și în acest moment ei sînt de față. Discuția e aprinsă. E posibil să reușim să fii ținut în învățămînt pînă la 1 / Ianuarie. Trimete urgent mitrica, sau mai bine vină cu dînsa aici, ca să nu se rătăcească la poștă. Cu bine, Compania”.
În aceste ”misive” este de remarcat un lucru: țintele predilecte ale glumelor sunt preocuparea permanentă a lui Calistrat Hogaș pentru poziția sa de profesor (sursa principală de susținere a unei familii numeroase, cu o nevastă, patru fete și un ”băiet”) și capacitatea de a atrage simpatia feminină. Ceea ce denotă o bună cunoaștere reciprocă a ”companionilor”…
Așadar, formarea lui Calistrat Hogaș ca scriitor se datorează, într-o măsură considerabilă, grupării de la Viața Românească și lui G. Ibrăileanu, cum am spus la început. Căci – după ce debutase cu versuri în revista Asachi din Piatra-Neamț, se implicase ocazional în presa cotidiană și publicase sporadic articole cu caracter didactic, adăugând și câteva note de călătorie în Arhiva lui A.D. Xenopol – abia revista ieșeană i-a oferit un perimetru literar consolidat. La vârsta de șaizeci de ani! În Viața Românească și sub conducerea lui G. Ibrăileanu, el și-a structurat opera pe care i-o cunoaștem azi. Aici și-a publicat ”Floricica”, ”Spre Nechit”, ”Părintele Ghermănuță”, ”Singur”, ”La Tazlău”, ”Cucoana Marieta”, ”Pe Șeștina” ș.c.l. Avea deja destul ”material” pentru a scoate o carte. Dar nu a fost simplu (edițiile din 1912 și 1914 ale volumului Pe drumuri de munte fiind ”compromise”, una de numărul imens de greșeli de culegere, cealaltă de incendiul care a mistuit tipografia) și abia în 1921(postum așadar, C. Hogaș decedând în 1917) a apărut opera nemțeanului, în două volume prefațate de Mihail Sadoveanu (și nu de G. Ibrăileanu!).
Cum să citim
Ei bine, tocmai chestiunea aceastei ”prefețe” a fost și rămâne o enigmă în istoria literaturii române, ascunzând o ușoară tensiune care a marcat, la un moment dat, frumoasa relație Ibrăileanu-Hogaș. Ca s-o înțelegem, trebuie să mergem la documente.
Se știe că prozatorul și-a scris propria prefață pentru ediția antumă (”compromisă”), text pe care G. Ibrăileanu nu l-a introdus în carte. Motivul nu a fost cunoscut (public), dar poate fi bănuit. Pentru că, în 1930, Sidonia C. Hogaș (fiica prozatorului, se știe) a publicat în ziarul Avântul din Piatra-Neamț ”prefața” cu pricina, în care citim, printre altele: ”Mai rămâne un lucru gingaș, dar gingaș de tot, pe care trebuie să-l lămuresc aici. Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea d-tale mirare, nu mă sfiesc de a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sânt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă d-ta pui mănuşi sau nu, când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de murene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…” etc. E posibil ca G. Ibrăileanu să nu fi dorit ca tocmai cititorului din ”salon” (cine altcineva mai citea literatură în acea vreme?) să-i fie servit un asemenea ”aperitiv”.
Pe de altă parte, o ciornă a ”prefeței”, păstrată tot în arhiva Muzeului Memorial din Piatra-Neamț, debutează în felul următor: ”Prefață / suum cuique tribuere / Iubite cetitorule, / …// Află, așa dar, că cuprinsul acestei scrieri, de-ar fi rămas numai pe socoteala mea, apoi, în loc de un singur volum, te-aș fi asasinat măcar cu cinci. Cum, însă, sânt unele fericiri, care s’ar putea numi negative, apoi, din pricina lor, te afli, de multe ori, în primejdie de a și se ciunti gloria și nemurirea…” (foto 5) Aici aluziile sunt transparente și îl vizează direct pe critic: motto-ul latinesc (în traducere: ”a da fiecăruia ce-i al său / ce i se cuvine”) se leagă imediat de faptul (cunoscut) că însuși G. Ibrăileanu a tăiat (cenzurat?) semnificativ din textul inițial, spre nemulțumirea autorului. Ironie sau reproș?
Oricum, posteritatea a validat varianta aleasă de critic și nu se știe cum ar fi reacționat la ”lungimile” prolixe extirpate… (N.B.: în toate documentele manuscrise reproduse mai sus am păstrat ortografia autorilor.)
Autor articol: Emil NICOLAE
