Am așteptat ceva. Un rând de sărbători au curs cuminți ca o apă cerească. Așteptam Întâlnirea cu Gerul. Greutatea iernii mișcă osiile lumii altfel, spre un Răsărit în care Crivățul nu poate fi mințit. Putem construi orașe, cetăți și munți, putem îndigui vântul- de s-ar putea- frigul din vânt se strecoară până în oase. Intrăm geruiți la Întâlnire. Din chingile puținătății inimilor noastre se sfarmă în cioburi de necredință încrederea în ceilalți. Nu mai credem în noi. Nu mai credem în nimic din ceea ce ne reprezintă. Căutăm disperați rădăcini și, când le aflăm, le ardem în focul fără noimă al urii. Un foc rece, geros. Chingile vieții s-au slăbit de zbateri. Și oameni pe care-i știam de întregi, liniștiți ca o felie mare de pită caldă, adulmecă acum cearta, bătaia pe osul nimicului. Nu știi când și unde poate izvodi un război dintr-un fum de prune râncezite în podul toamnei.
Chibiții urii s-au descărcat prin sticlă pe ochiul nostru, rănind crâmpeiele de liniște, puține tare, în care ne-am ascuns neliniștea. Vitriolul a ajuns un fel de medicament universal. Dinspre munți, lupii privesc invidioși la haitele de oameni ce-și încearcă norocul în guvernări subit- uitate. Și brazii, brazii care înainte se frângeau dar nu se îndoiau, sunt tăiați din rădăcini cu drujba unei drujbe ipocrite. Gerul nu mai vine. E deja în inimile noastre ca pe un câmp uscat de zăpada căzută anul trecut. Morții stau și ei în așteptare.
Apoi se mișcă apele. Ele simt că vine Gerul. Se mișcă în pojghițe de bun venit. În aer îngheață tot flerul păsărilor istețe, ascunse prin tăieturi de case și munți. Piatra Muntelui se face de sticlă și aproape vezi cum ard comorile de altă dată. Nu. Pe acelea nu le-au putut căra pe linii de fier cu ancadrament larg. Au rămas cu sclipirile lor jucăușe. Pe văi înțepenesc zvonuri de clopot. Șuieră un haos ceresc în fiecare ripidă de Înger. Îngerilor nu le este frig niciodată și nici o taină nu le rămâne rece pe aripi. Din Munte, Ioan Botezătorul vine în Cetate. Fug dinaintea lui magistrații nedreptății și se ascund între lespezile cărunte ale iertării. Ninge mocnit pe Ceahlău și din mocneala aceea se-aprind aripile lui Ioan. Coboară lin. Când trece de Borca, fumuie a pericol clăile de năduf ale oamenilor. Vine cu apă, zic unii. Da. Dar Îl aduce pe Acela Care vine cu Foc. Din pântece, mieii tresar, căci vine Mielul lui Dumnezeu. Și apele iordănesc a întoarcere. Se vor apele dintâi în care se amesteca pământului cerul din ele. Apele-cer se-ntorc să vadă aripile lui Ioan Botezătorul.
Se-apleacă lin și gustă apa râului. Gerul îl însoțește și-ngheață pentru o clipă orice zâmbet din apă. Așa se cuvine primit cuviosul. Și se pune pe așteptat. Toaca bate ușor ca un fir de borangic, sunet de ghionoaie cerească. Se deschid chiliile sfinților închise din seara de Crăciun, ca nu cumva bunătățile pământești să le ia gândul de la Cer. Un strop de cozonac și o fărâmitură de vin- le zice Părintele lor- și ei înțeleg. Ca să zbori cu Ioan ai nevoie să fii ușor. Ușor ca o aripă. Ca un înger cu aripi. Se-apropie de linul râului. E liniște ca de început de veac. Apoi se zărește o lacrimă în ochii Gerului. De Sus, de dincolo de orice Munte, El se pleacă în mâna Omului-Aripă. Cuminte ca un mânz ce prinde în plete cea dintâi ninsoare. Se lasă Domnul cucerit de apă ca apa să ne-o facă Cer. Nimic nu mai are alt sens decât Învierea. Chingile lumii se aprind de un Foc nevăzut și totuși fierbinte.
Pe străzi nu mai trec decât îngeri cu candele pline de apă. Un izvor se face fiecare picătură. Un izvor de cer. De departe, Crivățul își așteaptă rândul să-nghețe zările. În zori, o Cruce mare, argintie ca o sprânceană de porumbel, aprinde văzduhul. Apele curg, munții pufnesc rotocoale de abur. Cum, cum de nu vedeți?- întreabă Ceahlăul. Pe o costișă, Ioan Botezătorul se-ntoarce în icoană. E pace. Gerul din noi e topit de Întâlnirea cu Cerul. Încercați.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
