Creștem Învierea cu fiecare secundă în care ne adâncim în nădejde, în dragoste și credință. E un soi de urcare în amănunt a Drumului Crucii de odinioară. Uneori credem că ne sunt nedrepte încercările prin care trecem și ne burzuluim. Uităm fiii cărui Dumnezeu suntem. Ce anume din Viața Lui e viața noastră. În anii din urmă am tot fost întrebat ce anume face specială Învierea lui Hristos. Și m-a luat de fiecare dată o neputință dureroasă. Să nu înțelegi că e unică și din ea decurge propria noastră înviere, mi se pare prea mult! Sau, mă rog, prea puțin! Tendința de a o pierde printre evenimente nu e nouă. Țineți minte, desigur, că disperați de o posibilă ridicare din morți, mai marii religioși ai unei cetăți ce tocmai ratase identificarea lui Mesia – ce-L așteptase cu atâta larmă de secole – cer pază în plus la mormântul lui Iisus cel Răstignit. Ba chiar, atunci când află că a înviat, plătesc bine tăcerea soldaților romani. Au avut dreptate. Zvonul plătit e mai bun decât adevărul. Pare să reziste până azi filozofia aceasta în care orice minciună servită cu ștaif e mai importantă în credința maselor decât adevărul simplu, ușor dovedibil. Până la urmă Mormântul e gol. L-au umplut cu o minciună și a mers.
Ucenicii înșiși sunt debusolați. Se sperie și trăiesc oarecum sub presiunea morții. Pe cale sunt cei nevinovați: femeile mironosițe și doi bărbați care plecau la aria lor – Cleopa și, poate, Luca. Femeile sunt primitoarele dintâi ale mesajului: A Înviat! Mai întâi Maria Magdalena. O prioritate asupra căreia unii speculează încă. Într-o pictură ce am găsit-o în superba pinacotecă a Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu, de la Mănăstirea Căldărușani, este un amănunt în concordanță cu Evanghelia. Maria Magdalena pare să nu fi văzut unde este îngropat Domnul sau – mai adevărat – constatând groapa goală, chiar crede că a fost furat. Tabloul îl surprinde pe Hristos cu o lopată în mână. De unde apelativul: Domnule… al Mariei care credea că vorbește grădinarului. Și era oarecum adevărat. Grădinar este Hristos ce deschisese grădina Raiului firii omenești, Glasul ce poruncise să nu fie mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. Și care poruncește și acum ca atunci: Non me tangere! Nu mă atinge! Căci El era de-acum pomul binelui și răului ce tocmai se coborâse de pe Pomul Vieții – Crucea – în iad, să izbăvească pe cei din Adam și Eva. Cum am putea crede noi asta, azi, când coborâm cu mașinile sub supermarketuri, nu? Orgoliul de a crede că știi, crezi, dispui de adevăr ne face orbi. Ori în Înviere, aici, se joacă vindecarea noastră de moarte. În taina aceasta a descoperirii repetate, de astă dată, a Dumnezeului celui Viu.
Femeile mironosițe, curajoasele ce străbat frigul nopții din suflet. Și care reușesc să smulgă tăcerii primele cuvinte-întrebări de la un Înger: De ce căutați pe Cel viu printre cei morți? Era o căutare zadarnică, zice Îngerul! Nu. Căutarea e corectă. Locul, locul nu era cel vestit de Lege și Profeți. Mironosițele intuiesc grozăvia de har a momentului. Veniseră cu mir și pleacă Binecuvântate de Mire. Veniseră purtând credință și se întorc pline de nădejde și dragoste. Precum odinioară Magii purtaseră daruri la Peștera Betleemului Nașterii, așa ele purtau Daruri la Peștera Învierii, noua Naștere. Săvârșitu-s-a!
Pentru Apostoli, Învierea e pe viață și pe moarte. Mai ales pe frica de moarte. Stau ascunși de frică, iar Dumnezeu-Curajul nu-i lasă să-și îngâne cântarea de spaimă. Intrat pe ușile închise – precum odinioară prin pecețile Fecioriei fără a le strica – Hristos Domnul dă Pacea Sa! Când ei se așteptau la ceartă, la prigoană și moarte omenească, primesc iertare Dumnezeiască. Aceasta este lecția deplină a Învierii. Iertarea. Îndemnul de a rămâne oameni.
Suntem – nu de ieri, de azi – sub presiunea pierderii sensului Învierii. Redus la mese festive și concedii exotice, la știri cu sarmale care ne stăteau în gât și la procentul alcoolicilor din regiune și de pe stradă, am uitat de Dumnezeu. Am uitat că despre El și noi este vorba în Înviere. Că fiecare fibră din umanitatea noastră a fost restaurată de către Cel fără de păcat. În vremea Facultății îmi răsunau mereu în urechi cuvintele Părintelui Stăniloae, re-spuse cu rost de Părintele Ilie Moldovan: „Hristos prin Înviere a schimbat condițiile ontologice ale Existenței!“ Căutam să-mi traduc acest adevăr în inima mea pentru a o cucernici în adevărul deplin al acestor cuvinte. Doar privind răsărind soarele de dincolo de Cioclovina Tismanei, într-o dimineață de Paști, după toată greutatea Săptămânii Patimilor și Slujba Învierii, am priceput adâncimea unor astfel de cuvinte. Când Mântuitorul învie, se schimbă tot. Frumusețea e mai frumoasă și omul mai om. Pentru că prin Învierea Lui dispare moartea. E învinsă. În anul ce a trecut a trebuit să fac efortul să înțeleg și mai atent acest adevăr: moartea e învinsă! Strigă prin procente, adulmecă însetată prin saloane de spital ori prin casele noastre, străbate costelivele noastre nădejdi știindu-se stăpână. E suficient să înțelegi în ce mod Hristos face posibilă învierea noastră și lințoliul morții se luminează și devine steag de biruință.
O să-mi spuneți că e greu de priceput aceasta. Opriți-vă! Noi care învățăm formule chimice și rezolvăm probleme de algebră comparată, care credem, chiar credem, că vom ajunge pe Marte și mai nou le știm pe toate din medicină, să nu înțelegem nimic din ceea ce strămoșii noștri acceptaseră ca mod de viață? E posibil. Și știți de ce? Pentru că am intrat în jocul celor care ni-L fură pe Iisus Hristos cel Înviat și ne hrănesc cu minciuni. Dacă este să o luăm de la capăt în revenirea noastră ca ființe și firi recitiți: În ziua cea dintâi a săptămânii, dis de dimineață, pe când răsărea soarele…
Preot Constantin NECULA
