Moşneni şi răzeşi
Mai exista o categorie de oameni liberi, mici stăpâni de pământ. În Ţara Românească se numeau moşneni, cuvânt foarte vechi, provenit din substratul dinaintea ocupaţiei romane, înrudit cu cuvântul moș. În Moldova li s-a zis răzeşi. Răzeşii şi moşnenii erau oameni liberi, deţinători de întinderi de pământ în devălmăşie, adică în comun în sânul unei familii întinse, care-şi organizează lucrările împărţind pământul în fiecare an între membrii ei. E o instituţie tipic românească, deosebită de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave. Într-o seamă de documente vechi de răzeşie, apare că primul strămoş dovedit al acestei comunităţi avea statut de boier. Cu vremea însă, moşnenii şi răzeşii au decăzut la rangul de ţărani liberi, posesori de pământ. Pe măsură ce a crescut tributul ţării către turci, soarta lor s-a înrăutăţit şi mai mult. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, mulţi dintre ei s-au văzut siliţi să-şi vândă moşia unui boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu ţăranul şerb.
Rumâni sau vecini
Coborând pe scara ierarhiei sociale, după moşneni și răzeşi vin rumânii, adică acei ţărani care au căzut sub stăpânirea unui boier sau a unei mănăstiri şi trebuie să rămână pe pământul lor, să-l lucreze pentru ei, să facă clacă. Rumânul nu e stăpân de pământ, dar stăpânul trebuie să-l lase să lucreze atât pământ cât poate lucra. Faptul că etnonimul roman, devenit prin evoluţie normală la noi rumân, a ajuns să desemneze pe ţăranul care n-are pământ nu poate avea decât o singură explicaţie: când a început amestecul între comunităţile de valahi şi comunităţile de slavi, când primii au început să iasă din „vlăsii“ sau să coboare de la munte pentru a se apropia de văile mai bogate unde se aşezaseră slavii, aceştia din urmă, de-acum stăpâni pe pământuri mai rodnice, i-au considerat ca lucrători neliberi, astfel încât termenii de rumân şi rumânie – aproape sinonimi cu şerb şi serbie – s-au putut păstra peste veacuri alături de înţelesul etnic. Că la început termenul a avut o conotaţie etnică ne-o dovedeşte şi faptul că în documentele slavone rumânii sunt numiţi vlahi. Bineînţeles însă, nu toţi vlahii au devenit „rumâni“. Toate comunităţile vechi de moşneni şi răzeşi au rămas formate din oameni liberi, cărora chiar, ne arată hrisoavele, când erau chemaţi la mărturie la vreo judecată, li se zicea „boieri“.
În Moldova, rumânilor li s-a zis mai curând vecini, iarăşi un cuvânt latinesc care în latina târzie i-a desemnat pe locuitorii unui sat dependent de o villa, de o mare proprietate.
Oastea
La armată – la oaste se zicea, tot un cuvânt latinesc -, vodă cheamă bineînţeles pe boieri, pe boierii mari şi pe cei mici, iar dintre ţăranii liberi pe cei care sunt în măsură să „armeze” un cal; ceea ce nu înseamnă că nu se găsesc adesea şi rumâni în cadrul cetelor aduse de boieri. Aceasta este oastea cea mică, pe care o poate aduna repede Domnul. Când acesta se aşteaptă însă la o primejdie mare, de pildă când va afla că au pornit turcii asupra ţării cu armată „câtă frunză, câtă iarbă”, cum zic cântecele bătrâneşti, atunci el cheamă oastea cea mare – am zice în termeni moderni că decretează mobilizare generală – şi atunci vin din ţara întreagă toţi bărbaţii în stare să poarte armele. Vin cel mai degrabă cei din oraşe, fiind mai la îndemână, în caz de urgenţă – oraşele au apărut o dată cu formarea celor două state dunărene, ba uneori chiar înainte de „descălecătoare“, ca să numim întemeierea voievodatelor aşa cum o numeşte legenda. Primii care le-au înfiinţat, după pieirea urbelor romane, au fost saşii, mai întâi în Transilvania.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
