Continuăm incursiunea în istoria învățământului nemțean începută în numărul anterior al publicației noastre. Ansamblurile corale, în special cele de la școlile normale, ajunseseră la performanțe naționale. Ele erau recunoscute la nivel național, elevii și elevele de la școlile normale din Piatra-Neamț primind premii la concursurile Tinerimea Română, în mare vogă, în epocă. Școlile normale, dar celelalte școli, aveau coruri, fie școlare, fie cu repertoriu bisericesc. De pildă, fetele de la școala normală cântau în zilele de sărbătoare la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Mărăței și, uneori, la Biserica Trei Ierarhi.
Orchestra școlilor normale era mândria orașului Piatra. Aceasta a fost înființată în anul 1922 de maestrul I. Kampel, fost capelmaistru la Viena, principalul promotor al studiului, cunoașterii și folosirii instrumentelor de către elevii normaliști, competență necesară fiecărui învățător.
O ocazie extraordinară în care elevii școlii și-au pus în valoare calitățile a fost comemorarea, în anul 1932, a celor 500 de ani de la moartea domnitorului Alexandru cel Bun. Elevii au participat la această manifestare, ocazie cu care a fost deschis mormântul domnitorului de la Mănăstirea Bistrița, sub supravegherea istoricului Nicolae Iorga. Normaliștii s-au pregătit tot anul pentru eveniment. În ziua ceremoniei, s-au deplasat pe jos până la Bistrița, în frunte cu un grup de 40 de elevi îmbrăcați precum plăieșii, purtători de arcuri, sulițe, halebarde și buzdugane.
O altă organizație destinată educației învățătorilor era Societatea de lectură „Spiru Haret”, înființată în urma unei propuneri din timpul unei conferințe școlare din 1914. Conducătorii societății, profesori ai școlii normale, D. Focşa (1914-1922), V. Ghiţescu (1922-1927), D. Stăhiescu (1927-1929), L. Revent (1929-1932), din anul 1932 de I. Arnăutu și M. Avadanei, cu sprijinul profesorilor de limba română, au decis ca în comitetul de conducere al societății să fie cooptați elevi din ultima clasă. Creațiile elevilor au fost publicate începând cu anul 1935 în revista şcolii, „Preocupări didactice”, înființată de profesorul Virgil Dobrescu, care urmărea informarea elevilor asupra noilor curente pedagogice, sau în revista „Apostolul”, condusă de profesorul Victor Ţăranu și, mai târziu, de Mihail Avadanei. Această revistă a cadrelor didactice, înființată în 1934, există și astăzi, datorită strădaniei Asociației Învățătorilor din Neamț. Revista „Apostolul” avea și un supliment, cu titlul Viața școlară, care se adresa doar elevilor și era scris de elevi.
Bibliotecile și muzeele completau „zestrea” culturală a școlilor. Rămâne pentru referință biblioteca Şcolii Normale „Gh. Asachi” – am menționat la capitolul III câteva aspecte despre acest subiect, și muzeul școlii, înfiinţat în anul 1934, de profesorul Victor Andrei, care avea două secţiuni: etnografică şi istorico-arheologică. Mai târziu, s-a înființat și secția de științe naturale, de către profesorul Ion Tăzlăuanu. Învățătorul Mihai Cojocaru, de la Școala de aplicație, a făcut cercetări în siturile precucuteniene și a donat școlii peste 2.000 de obiecte. Biblioteca, coordonată de profesorul Victor Ţăranu, din păcate, a fost în mare parte distrusă cu ocazia incendiului din 1935. Totuși, au fost recuperate 3.400 volume. În anul 1938, ca urmare a unor achiziții, biblioteca ajunge să dețină 4.500 volume.
Vizitele și excursiile erau mijloace importante de educație, stimulând abilitățile organizatorice ale elevilor. Profesorii îi însoțeau în timpul liber pe elevi în lungi plimbări pe Cozla, Petricica și Cernegura, sau le organizau excursii și vizite pe diferite trasee din județ: spre Târgu-Neamț, unde vizitau mănăstirile, Cetatea Neamț, stațiunea Oglinzi și Casa Memorială ,,Ion Creangă”; pe Valea Bistriței, cu vizitarea fabricii de cherestea Albina; spre Buhuși, cu vizitarea ctitoriei lui Roznovanu și a fabricii de postav, etc.
Ioan Drăgan, profesor la cele două Școli Normale din Piatra -Neamț, în articolul Comunitățile de muncă, publicat în revista „Preocupări didactice din Neamț, compara comunitățile de muncă asemeni unor „mese întinse”:
„Se așează la ea cine vrea, mănâncă ce vrea, ce-i priește. Primul principiu este și trebuie să rămână libertatea. Libertatea elevului de a se înscrie la ce comunitate îl mână inima. Va lucra în direcția spre care simte șoaptă din lăuntru, îndemn spontan de la îndemânarea ce i-au lăsat-o părinții ca zestre – aptitudinea. Lucrul va fi făcut cu plăcere și spornic. Directivele în această privință sunt limpezi. Reducerea numărului de ore s-a făcut din două motive: a) Motive de higienă fizică și intelectuală, pentru că elevii nu puteau rezista la o muncă care-i ținea ocupați în unele clase până la 42 de ore săptămânal, plus 3 ore pe fiecare zi, de meditație supravegheată; b) Mai multă libertate elevului pentru activitate personală, muncă proprie, pentru cultivarea aptitudinilor și înclinărilor personale, întregirea și desvoltarea tuturor activităților necesare viitorilor învățători“.
Termenul de libertate era adesea folosit în articolul emeritului profesor și director și făcea referire atât la profesori cât și la elevi. Tot din articolul său identificăm un ideal educațional cu un puternic mesaj propagandistic pozitiv și un model de orar dedicat activităților extracurriculare:
Elevii nu erau notați pentru activitățile din cadrul comunităților de muncă, își dădeau acordul pentru participare, iar profesorul își punea în operă pedagogia dobândită spre o educație integrală. De asemenea, profesorii care nu aveau o catedră completă puteau să-și completeze norma cu aceste activități extracurriculare. Ministerul căuta soluții să plătească muncă suplimentară, însă scopul acestor comunități de muncă era acela de a-i integra pe toți profesorii în viața și rostul școlii „fără a-și cântări timpul pe care îl dau frumoasele lor misiuni de făuritori ai educatorilor neamului”.
Comunitățile de muncă ofereau cadru organizațional și pentru alte activități, de exemplu, cercurile pedagogice regionale, în cadrul cărora se dezbăteau teme importante pentru școli: studiul individualității, activismul, democrația, metode de studiu și multe alte teme. Nu era totul perfect, chiar găsim o critică din partea profesorul Ioan Drăgan, cu privire la lipsa unei constanțe în deciziile guvernamentale. Ceea ce astăzi apare ca o noutate și chiar ca o sarcină dificilă în plus pe umerii profesorilor, fișa pentru cercetarea individualității, era obligatorie în perioada interbelică. Aceasta avea rostul de a analiza randamentul în cadrul unui colectiv, identifica aptitudinile și acorda „indicațiuni de orientare profesională pe bază de aptitudini”.
Experiența comunităților de muncă, ca urmare a susținerii de conferințe lunare și trimestriale în care se organizau, în mod liber, planurile de lucru, de către „sfatul profesorilor”, cu o programă minimală, cu directive generale concepute în spiritul celei mai largi deschideri a ferestrelor spre aerul proaspăt al celor mai noi tendințe ale pedagogiei timpului – oferă cel mai bun exemplu de solidaritate profesională, dar și de implicare reală.
Prin reducerea numărului orelor de studiu obligatoriu se acorda libertatea profesorilor pentru propriul plan de muncă, după necesități regionale și locale. Interesantă era abordarea pedagogică a profesorului Drăgan, din perspectiva realităților interbelice, care, în mod ironic, rămâne valabilă și astăzi. Comunitățile de muncă profesorale, din toată lumea, nu aveau reglementări stricte. Ele mizau pe formarea inițială și continuă a profesorilor, pe responsabilitatea acestora de a pune în practică ceea ce nu reușeau în timpul programului oficial sau ceea ce făcea trainică legătura copilului cu viața. Nu existau norme clare; acestea se formau după idei, „fiind în faza de polimorfă căutare a albiei pe unde vor șerpui cândva definitiv apele neașezate încă ale torentului. Căci, fără îndoială că este o ieșire a apelor din matca veche”. Se observă o căutare continuă a unei transformări care se dorea radicală, transformare cu scopul de a pregăti armonic pe individ pentru viață.
În opinia profesorului Ioan Drăgan, încărcarea excesivă a programelor, dintr-un fals respect pentru „majestatea prestigioasă a științelor”, făcea din școală o cultivatoare a intelectului, în paguba celorlalte funcții psihofizice ale individului, și a provoca „penibilul divorț dintre școală și viață”, tocmai când, din cauza unor condiții economice, se desființa funcția educativă a familiei, obligând pe ambii părinți să părăsească căminul pentru a intra în fabrică sau în atelier. „Ca o reacțiune împotriva școalei, care nu mai era în stare să-și împlinească menirea de organ social sănătos pentru funcția educației, se putea considera în genere ființă încă polimorfă a școalei noi, (școala vieții, școala muncii, școala activă, regionalism, localism, educație integrală, atrăgătoare, centre de interes, etc.) din care desprindem, ca un aspect, încercările de organizare a comunităților de muncă”.
Autor articol: Prof. Dr. Elena PREDA
