Pleiada de mari scriitori ai literaturii ruse din veacul al XIX-lea este întregită, la granița cu secolul următor, de poetul atins de geniu, Serghei Alexandrovici Esenin. În scurta sa existență pământeană a cunoscut zbuciumul dragostei, sentiment prezent mai mereu în opera sa. La fel de des întâlnită în versurile lui Esenin este și natura; stepele, mesteacănul sau neaua sunt elemente dintre cele mai importante ale poeziei sale.
Celebrul poet rus s-a născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia. Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut singur, fiind corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus.
În legătură cu traducătorii poeziei lui Esenin în limba română, poetul pietrean Nicolae Sava spunea odată că „e frumoasă poezia, dar asta grație traducerii lui George Lesnea. Pe Esenin l-au tradus și alți mari scriitori, precum Zaharia Stancu sau Ioanichie Olteanu, dar ei nu au reușit performanța de a-l «româniza» spiritual atât de mult pe acest tragic poet rus.”
Din vasta sa opera, am ales pentru moment două dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Serghei Esenin – „Ah, voi sănii sănii și voi cai!” și „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig” – completând rubrica de față cu altele câteva.
Ah, voi sănii, sănii şi voi cai!
Ah, voi sănii, sănii! Și voi cai, voi cai!
Numai dracul v-a scornit, mișelul!
Peste stepe-n goană, cu alai,
Râde pân-la lacrimi clopoțelul!
Pretutindeni, în pustiuri reci,
Luna nu-i, nici glas de câini, nici ceață.
Încă n-am îmbătrânit pe veci,
Hai dă-ți suflet, viața mea-ndrăzneață!
Cântă-n spartul nopţii vizitiul,
Te-nsoţesc, de vrei, dar cu tristeţe,
Despre ochii vineţi care-i ştiu,
Şi despre voioasa-mi tinereţe.
Pălăria mi-o pleoşteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-aşezam pe-un braţ de fân ales
Şi pe urmă, ţine-te, măi frate!
Cum mă mai împăunam, zburdând!
Şi-n tăcerea nopţilor stufoase,
Gureşa-mi harmonică, oricând,
Sucea capul fetelor frumoase.
…Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat şi părul meu, şi pasul.
De prea mult vioi pălăvrăgit
Şi-a pierdut harmonica mea glasul.
Sufletul mi-i, totuşi, plin de rost,
Gerul şi zăpada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost,
Râde pân-la lacrimi clopoţelul.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme,
S-o pornesc din nou la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!
În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.
Toți suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie, deci,
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.
Alba de mesteacăn
Alba de mesteacăn
Sub fereastra mea
Cu omăt se-mbracă-n
Argintiu de stea.
Din voal subțire
Printre timpii groși
Își răsfiră fire
Ciucurii pufoși.
Stă cuprinsă-n vise
Și-n tăceri târzii
Strălucesc aprinse
Stele aurii.
Iară zarea-nceată
Rotind cercuri moi
Îi presoară-n pleată
Fulgii noi și noi.
Ies pe-ntâia zăpadă
Ies pe-ntâia zăpadă din sat,
Parcă zbor, parcă zburd, parcă-s beat,
Înserarea mi-aprinde o stea,
Ca pe-un sfeșnic în largul de nea.
Nici nu știu: mai e zi pe pământ?
E-un cocoș ori o pleaznă de vânt?
Tot ce văd nu-i un simplu miraj?
Nu sunt lebede-n stol pe imaș?
Câmp feeric în albul tău pur!
Tot ce-ating se-ncălzește-mprejur!
Câți mesteceni cu sânii lor goi,
Ce i-aș strânge la piept în zăvoi!
Ah, silvestre desimi, tulburimi!
Glii sub pătura fulgilor primi!
… Și lipi-m-aș, mă-ncearcă-un îndemn,
De-ale sălciilor șolduri de lemn.
Plecare
Ne ducem toți, câte puțin, mereu,
Către liman de tihnă și-mpăcare.
Poate curând va trebui și eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni gingași și subțiri!
Și tu pământ! Și voi câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii, ce-n apus
Vă oglindiți în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Și pe pământul trist, sunt fericit
C-am respirat și c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Și-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo, știu, că nu foșnește-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara.
Acolo, știu, că nu vor mai fi fagi
Nici holdele de aur viu pe nume…
De asta poate mi-s așa de dragi,
Toți oamenii cu care trec prin lume.
Autor articol: Valentin ANDREI
