În acest mic studiu ne concentrăm asupra unei perioade în care România făcea pași semnificativi spre modernizare: cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care nu aflăm mari figuri de haiduci precum Tunsu şi Grozea, din Ţara Românească sau Ion Pietraru, din Moldova. Nu au lipsit în schimb hoţiile şi tâlhăriile, presa timpului insistând pe isprăvile unor aşa numiţi „bandiţi”, dar propunem şi imaginea unui răzeş de pe apa Moldovei, pe care ţăranii l-au jelit ca pe un adevărat haiduc: Ion Florea, de la Drăgăneşti.
Ion Florea a fost unul dintre haiducii contemporani lui Mihail Sadoveanu, despre care a scris cu simpatie; i-a deplâns tragica moarte petrecută lângă Mănăstirea Neamţ, pe lângă locul respectiv trecând adesea, cunoscând şi monumentul funerar al acestuia de la biserica Bogoslovu.
Despre faptele sale au scris ziarele vremii, locale sau naţionale (suntem deja la sfârşitul secolului al XIX-lea), impresionând în mod special celebra evadare de la Telega. În 1976, N. Vornicescu (a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ şi apoi şi mitropolit al Olteniei) şi A. Sever au publicat un studiu dedicat haiducului, intitulat „În afara legii-Ion Florea”, apărut la editura Junimea, în 1976. La 1900, circula o broşură tipărită la Huşi, cu largă circulaţie în mediul sătesc, în care apărea şi cântecul lui Florea:
„Pe când în codru cânt-un cuc,
Haiducii după Flore-apuc
Şi se ţin după el lanţ
Prin pădurea de la Neamţ,
Cu baltage înarmaţi,
De verzi codri-nconjuraţi.
El pe nimeni nu omoară,
Numai lumea o-nfioară”.
Drama lui este a unui răzeş sărăcit din Drăgăneşti, de pe apa Moldovei, deposedat prin abuz de avutul său şi silit să urce-n codru. Din spusele unor săteni din Drăgăneşti (astăzi în judeţul Neamţ), după armată a luat atitudine împotriva abuzurilor moşierilor din zonă: Frunzetti, Şvarţ, Mihalache, Safta şi nu se putea decât cu arma şi pentru asta a fost condamnat la muncă silnică la ocnele Telega.
Ion Florea, care avea vreo 40 de ani când a fost condamnat la ocnă, a reuşit să realizeze, în tradiţia marilor haiduci Iancu Jianu şi Nicolae Grozea, o evadare spectaculoasă. Ocnaşii au spart stratul de sare şi au săpat printr-un strat de opt metri de pământ. Se întoarce în munţii săi, haiducind în Stânişoara, Rarău, Giumalău, până-n Bucovina. Era când cioban, când ţăran cu coasa-n spate, poteraş, pădurar şi chiar femeie. Avea multe gazde şi poterile, deşi numeroase, erau formate şi din mulţi ţărani, care umblau fără entuziasm, ba mai mult căutau să-i dea de ştire. În faţa unei cârciumărese din satul Bogdăneşti, judeţul Suceava, se justifică pentru faptele sale spunând că nu e vina lui, el nu-i făcător de rele şi dacă ia bani e vina autorităţilor şi a justiţiei care l-au împins spre codru. „Eu nu fur, ci iau”, spunea unui reporter de la ieşeanul „Opinia”.
Mărturia unui ţăran este definitorie pentru portretul nostru: „Era un om drept. Nu făcea năpastă. El lua de unde vedea că era prea mult şi da cui n-avea. Da’ asta făcea orice haiduc”.
Două poteri din judeţul Neamţ şi Suceava au început o acţiune susţinută şi după mai multe tentative eşuate, întâmplarea a făcut ca un grup de jandarmi să-l surprindă cu trei tovarăşi, dormind în pădurea Cărbuna. Au lepădat în grabă lucrurile şi au fugit în cămăşi şi cu puştile: o şa, trei sumane, două glugi, două baltage, o mămăligă, usturoi, o traistă şi nişte rachiu. Poteraşii (jandarmi) l-au urmărit într-o pădurice lângă mănăstire şi confruntarea directă nu a mai putut fi evitată. Superioritatea puştilor cu repetiţie a jandarmilor a fost decisivă: Nicolae Herţa, jandarm din Târgu-Neamţ, l-a împuşcat mortal pe Florea. Poteraşii s-au apropiat de trupul prăbuşit: au aflat un ţăran, cu opinci, cu iţari, flanelă de lână roşie şi o puşcă marca „Lefoucher”.
Mulţime mare a venit la sicriul lui Florea, din curiozitate, dar şi cu pietate şi admiraţie. Arhimandritul Narcis Creţulescu, prolificul istoric şi căutător de documente şi inscripţii vechi, nota şi inscripţia de pe monumentul funerar al lui Ion Florea şi adăuga: „Eu, Narcis, am esaminat pe Florea pe când stătea mort în biserica Bogoslovu, de faţă cu tatăl şi toate rudele lui şi s-a constatat că Florea n-a fost nici tâlhar, nici bandit, ci un om nenorocit căzut în năpaste”.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
