Suntem mereu, în preajma Crăciunului, datori cu explicația sărbătorii. Să ne readucem aminte, comunitar și cultural, că nu este vorba doar de hrană sau brad ci de Naștere, de împlinirea unei Așteptări. Cine mai citește din Scriptură înțelege că „momentul Betleem“ nu este decât punctul fierbinte al creației unei lumi înnoite de Har. Că din greutatea așteptării mesianice, Întruparea este clipa fericită. O Venire așteptată de la Căderea lui Adam și a Evei mai privește pe omul digitalizat? Răspunsul ni-l dăm fiecare după credința noastră. Există o responsabilitate personală în raport cu marile alegeri. Ori Nașterea lui Hristos presupune o alegere. Crezi au ba că acolo, în coliba întunecoasă, s-a restaurat startul de Lumină al lumii.
Dimensiunea interioară a Sărbătorii este tot mai puternic eludată de algoritmii unei contra-vestiri media, o construcție de falsă empatie și staniol. Undeva gustul îmi aduce aminte de bomboanele de brad ținute la naftalină ca să dea bine întru repavoazarea bradului. Câtă dreptate avea Viktor E. Frankl când scria: „…nu noi ar trebui să punem întrebări despre sensul vieții, fiindcă noi înșine suntem cei întrebați. Noi trebuie să răspundem la întrebările pe care ni le pune viața. Și nu putem răspunde la aceste întrebări decât asumându-ne responsabilitatea pentru propria existență“ (Ce nu am scris în cărțile mele, Ed. Litera, București, 2022, p. 67). După cum scria odinioară Ieremia, profetul: „Tu ai răpit pacea sufletului meu, uitat-am fericirea“ (Plângerile, 3.17). De aceea cred că aducerea aminte de Crăciun ține de responsabilizarea voinței noastre de a rămâne oameni. Nu putem fi oameni întregi fără îndumnezeirea pe care Copilul din Taina Betleemului ne-o aduce aproape, atât de aproape că ni se propune ca fire.
De aceea cred că în tot frigul din jur, în iarna aproape atomică în care ni se zbate nădejdea, Nașterea Mântuitorului e un Rug de Foc nestins, un loc al aprinderii sensului. Pentru că fără acest sens adânc al sărbătorii ne pierdem în stârpiciunea idolatră a lumii. Pierdem adevărul fundamental că, de cele mai multe ori, sensul sărbătorii depășește linia orizontului imediat. Dezbrăcat de sacru, ce mai este Betleemul? Merge obturat Hristos la nesfârșit cu aroganțele noastre? Scria Solomon, înțeleptul, „cel ce clipește din ochi – sau, dacă vreți, face cu ochiul cu subînțeles, las’ că merge și așa – va fi pricină de supărare, iar cel care ceartă cu inimă bună așază pacea“ (Pilde 10.10). Frigul certării noastre prin suferință poartă în sine nucleu de regenerare a umanului din noi nădejdea îndumnezeirii.
În miezul iernii ce vine e liniștea tăcută a iernilor care au fost. Nici un zgomot în plus, nici un zvon de colindă alterat. Suntem toți cu fiecare iarnă. Ca de Paști. Un soi de lumină în lumină, câtă vreme ne ține vii Dumnezeul Cel Viu. Nici o regulă a lumii nu ține lumea. Cel mult o organizează, o deminează de insurgențele superficialității din care ne hrănim fericirile calpe. Un tropot de năpârci nu stinge fidelul sunet de fir de izvor al cântării unui Neam ce-și află nemurirea în Cer. Mai mult în cer decât pe pământ.
În miezul frigului din jur, Nașterea. Un Copil-Dumnezeu cotrobăie în sufletele noastre după nemurire. E greu de înțeles, ar zice unii. Desigur. Pentru cei care cred că le știu pe toate, da. Dar pentru ceilalți, care căutăm mereu la căldura din ochii lui Dumnezeul, întreaga alcătuire de text și metatext legată de Crăciun devine simplu exercițiu de memorie. Firele nesfârșite de iubire care leagă Cerul de Pământ nu se scurtcircuitează prin atingerea de lacrimile noastre de aducere-aminte. Nu-i nici o rușine să plângi la masa de Crăciun. Fiecare avem câte un scaun gol pe care moartea se crede stăpână. Până când propriul nostru scaun… Ce știm este însă că în ciuda Frigului ce ne amenință, în miezul vieților noastre este o Naștere. Și un Dumnezeu-încopilit!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
