Editorial

Noiembrie, cu întomnirea vieții

Nu știu de ce Noiembrie mă duce mereu cu gândul la clasa a VII-a. Sau a XI-a. Clase pe care le-am socotit mereu adăugate timpului meu școlar. Un soi de adaos ca să creștem mai greu. Am avut această judecată până când mi-am schimbat viața, legând timpul meu de timpul Liturgic, cronometrul veșniciei măsurând timpul Bisericii. Și m-am rușinat, pentru că în miezul lui Noiembrie șade Aducerea la templu a Maicii Domnului. Intrarea în biserică a Catedralei în pântecele căreia se hirotonește Arhiereu Fiul Tatălui. E un orizont deschis venirii lui Mesia pe care nu-l poți intui nici în zbaterea muribundă a frunzelor și nici în cățuile întârziind întunericul în care își arde ceața boabele de rouă ale verii. În 15 noiembrie, ceasul ascezei își pornește clipirea. Un efort de creștere sufletească fără egal. Cum ai posti când se naște un Prunc? Cum poate fi un Prunc prilej de postire? Dilemă aprinsă asemeni rugilor din fructul castanilor care își cântă în ploi neputința căderii.

Au trecut ani buni să înțeleg. Și înțelegerea postirii acesteia nu e legată de începutul urcușului din început de novembre cât de căldura de magmă răcită în vântul Betleemului. În piatra aceea – cea mai caldă dintre materii, în zilele dintâi ale Creației fiind martoră glasului Domnului și plutirii Duhului peste ape – șade efigia postirii noastre. Căci fierbințeala cotidiană se cumințește, mocnit, prin asceză și se reaprinde – deplin – prin vederea mistică a Mântuitorului. Postul despre această călire de duh este despre chemarea noastră de a fi martori că lumea se recreează și prin grija Venirii acesteia a lui Mesia. De când îmi aflu liniștea așa, noiembrie e suportabil, nu mai este un adaos de ploi și vijelii înfrigurate și nici nu mă mai tem de prelungirea – parcă din ce în ce mai mult – spre iarnă a așteptării ninsorii. De unde îmi plec genunchii în rugăciune se văd crestele înghețate ale Făgărașilor cum își cheamă frăția de culmi la împreună – înzăpezire. Oare cum nu învățăm din icoana aceasta că înălțimile se cuceresc și te cuprind cu provocarea lor? Că a urca înseamnă a locui în singurătatea de uitat a înghețului dintâi și că nu poate exista viață plină de sens fără acordarea acesteia la valorile de cruce ale magmei înțepenite în vârtoșii munți care ne străjuiesc? De privim atent, ieslea ce o propun ei lui Dumnezeu este asemeni unui uriaș căuș de bună-venire. Cine suntem noi, oamenii, de vreme ce Hristos în locul așezării în munți își dorește inima noastră? Ce casă anume se face carnea și hematiile noastre primindu-L pe El? În care anume fel viața Lui în noi mișcă munții până în mijlocul mării și mările le urcă în cer?

Lecția este aceasta, oferită de pruncuța care urcă Muntele Templului și e lăsată acolo zălog că Mesia vine. Adusă la templu spre a ucenici, Micuța Maria țese, din ascultare, dvera de purpură ce desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor. Un argument al fecioriei ei și al modului în care curăția se oferă distins și plină de smerenie lui Dumnezeu. Înțelegi astfel cum fragilitatea lumii șade în ochii plini de lumină ai copilei. În care se răsfrâng toate năzuințele noastre de bine, de mai bine, de Bine ce rodește în Bine. Taina aceasta ține de începutul postirii. Un pic de postire și vedem minunea. Câteva zile de tăcere a firii omenești pentru a se ascuți darul dumnezeiesc al firii din noi. Cumințenia ei care tâlcuiește așteptarea plină de curaj a Venirii.

În zori, când mergem spre Biserică, un zvon se naște în seva munților, coboară ușor ca o turmă de oi care caută adăpost în saivanele tăcute ale toamnei ce intră în iarnă. O liniște de har ține vie nădejdea, care crește, crește, se zbate în prima fulguire. Cuvintele urcă spre stele cu o sclipire de deasupra cerului și vin înapoi, către noi, înstelate. Când spunem zilei aceleia Amin, de sus, din haturile toiegelor de păstori împietrite în cetăți de îngeri, pe văile dezmorțite de vânt, vin spre noi Colindele. Se întomnește viața, întocmindu-se cuvintele Vestirii. O Evanghelie cântată asemeni unui cântec de leagăn. Un leagăn care cuprinde Infinitul întrupat într-un Prunc scâncind dulce ca boaba de strugure uimită de vinul cel bun ce se tocmește cu soarele ce a trecut prin ea. Boabele sclipesc aprinse de roua nădejdii. Se scutură frunzele, plecându-se pașilor de magi care coboară spre Betleemul din sufletul nostru. De aici am învățat că noiembrie este o jumătate de lună și o jumătate de Soare. Care refuză să apună în veci.

Noiembrie. Frunze. Colinde. Ploi. Colinde. Frig ori soare cuminte în mușcătură. Colinde. Fecioara Maria. Colinde. Noi?

Autor articol: Preot Constantin NECULA