Editorial

„O, crește-mi iubirea…“

Nu știu cum să mă rog altfel dinaintea celor ce le-am văzut și trăit în ultima vreme, sub spectrul unui război indecent de grotesc și inutil, total inutil în absurditatea sa. Nu că ar fi războaie utile sau lipsite de absurd, dar cel care clatină temeliile omeniei de astăzi este mai degrabă de salon psihiatric decât de volum istoric. Mă simt jenat cumplit de cele ce le aud elucubrante și patetic mincinoase emise de oameni care spun că slujesc aceleiași Ortodoxii în care mă îngemănez, prin rugăciune, Liturghie și trăire, de ani buni. Mă simt rușinat. Rănit. Și poate de aceea tonul meu nu este cel mai potrivit. Sau poate că l-am nimerit, dar nu, nu-mi doresc deloc să am dreptate. Vreau să-mi arate că greșesc că tot ceea ce au emis nu a fost emis, tot ceea ce continuă să comunice… Oricum aș da-o știu că e cumplit mai ales pentru cei care-și pierd copiii, familia, orașul, țara. Mai este loc, dar, de literatură? De meditație și transparențe clorofilice în cearcănele de durere și plâns ce-mi hăituie liniștea de nopți bune? Și mi-am amintit de versul acesta al poetului creștin Traian Dorz: „O, crește-mi iubirea în inima mea,/ Iisuse, Iisuse, mereu, Te-aș ruga!/ Îmi umple cu harul pe care-l aștept/ Și ochii și graiul, și inima-n piept“ (O, crește-mi iubirea). Ultima strofă pare scrisă și mai „ultimativ“: „O, crește-mi iubirea cu rodu-i sfințit,/ Chiar numai cu ură de-aș fi răsplătit!/ Să nu pot Iisuse trăi fără ea-/ O, crește-mi iubirea în inima mea“. Pare o provocare dură, aproape de neadmis în vorbirea cu Dumnezeu. Și totuși…

Recitesc poezia. O cânt- e cântare- și revin pe text. Cu un singur vers redesenez adânc în inima mea desprimăvărarea din suflet. Și reușesc să-mi aduc aminte că în toate nopțile în care am însoțit refugiați și am trăit cu ei grozăvia vieții care fuge de moarte am învățat un lucru: iubim în speranța că ținem departe Războiul de noi! Am simțit-o în toți porii existenței, împrăștiind binele și curajul, liniștea și săturarea de pâine. Am descoperit-o cu fiecare raft de produse urcate în camionul pentru ajutoare ori cu fiecare pătură pe care am întins-o celor înghețați de frig și ură. Am descoperit că nu pot decât iubi, așa, oarecum nebunește, fără a-mi face scrupule de unde ne poate veni de altundeva ajutorul ori unde mai pot da ajutor. Limita e în cererea aceasta: O, crește-mi iubirea…

Caut în minte zile în care am fost atât de fericit ca în zilele în care, rupt de oboseală, am ajuns în liniștea casei după o zi de luptă cu durerea de a-i vedea pe refugiați. Nu are nici o conotație ideologică. Nici pâinea și nici apa, nici ciocolata întinsă copiilor cu ochii încă măriți de groaza plecării într-un total necunoscut și nici -să mă iertați- țigara întinsă cu zâmbet celor care aveau nevoie de ea. Am descoperit că binele nu poate fi decât bine. Ura este perisabilă, ascunsă în ideologii pătrățoase, frântă între seceră și ciocan. Dar binele, ba. De aceea ura este trecătoare, oricât de mult ar părea că durează această trecere. Ca un zvon, deseori, am descoperit că nu ai nevoie nici măcar de mulțumesc- deși au curs cuvintele peste grija noastră- și nici nu simți nevoia să fii aplaudat. E simplu. Ești față în față cu omenia din tine și nu te rușinezi. E de ajuns aceasta. Nu, nu suficient, căci a ajunge la țel este de fapt evitarea suficienței. Întors acasă constați că ai tăi te așteaptă. Nu, nu vor povești. Privesc în ochii tăi tulburați de nesomn și înțeleg. Doar somnul rațiunii naște monștri- nu-i așa că știam asta? Nesomnul binelui naște un bine fidel Celui care ne crește iubirea. Să nu poți trăi fără să iubești. E semnul învingerii celui rău. Oricât de groaznică i-ar fi pornirea, răutatea, mârșăvia. În iubirea noastră și-n așteptarea împlinirii ei Hristos. Domnul Cel Înviat. Cu adevărat Înviat.

Autor articol: Preot Constantin NECULA