Când s-au anunțat primele previziuni pentru Globurile de Aur și Oscaruri, plus BAFTA (englezeștile), titlul nu m-a atras în mod special, plus că, fiind regizat de Kenneth Branagh, care dăduse două rateuri cu re-make-urile după Agatha Christie, „Crima din Orient Express“ și „Moarte pe Nil“, în care a ținut și să se facă de râs, întruchipând un Hercule Poirot grotesc (o fi el înnobilat de Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii, precum Sir David Suchet, dar, cu siguranță, nu pentru rolul ăsta), am fost direct circumspectă. La Berlin însă rula în cinematografe și m-am bucurat enorm să aflu că a fost cumpărat și în România, pentru că este un film care trebuie văzut la cinema, fiind făcut cu iubire mare de istorie, de Irlanda și de a 7-a artă. Brusc mi-am amintit că pe vremea când era încă însurat cu Emma Thompson și făcea un cuplu de vis, ca al lui Laurence Olivier cu Vivien Leigh, sau de la noi, al lui Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, a realizat și jucat în extraordinarul „Dead Again“. Era în 1991, în distribuție figura Derek Jacobi, dar încă n-o inclusese, în producțiile sale, pe actrița sa fetiș Judi Dench, cu care fost și pe scenă, la Londra, în Teatrul lui, într-o splendidă montare a piesei lui William Shakespeare (1623), „Poveste de iarnă“. Acum, rolul bunicuței ideale, pe care ne-am dori-o fiecare, indiferent de vârstă, a dus-o iar și în Cartea Recordurilor, fiind cea mai puțin tânără posibilă câștigătoare a unui trofeu pentru un rol secundar. Asta, după ce luase cu „Shakespere in love“, ca Regina Elisabeta I-a, pentru cele mai puține replici, preț de 8 minute, statueta mult râvnită, în 1999, prin urmare în secolul și mileniul trecut!
„Belfast“ însă e încadrat ca dramă și comedie totodată, e semi-autobiografic pentru Branagh, cu lupte de acum cinci decenii, care aduc mult cu cele dintre vecinii din zilele noastre. E o ocazie de a vedea ce rula în săli la sfârșitul anilor ’60 și la noi, și la ei, (eram încă oarecum în rând cu lumea), și de a constata nesfârșitele conflictele dintre englezi și nord-irlandezi. O scânteie era de ajuns, iar refugiul (în urma alungării) devenea singura soluție, cumplit de tristă, pentru a scăpa cu viață. Actorii, sunt toți fermecători și atașanți, par ca niște rude despre care parcă vrem să aflăm mai multe, iar muzica e încântătoare.
Nu ratați această călătorie fascinantă în timp și spațiu, pentru a ne înțelepți măcar un pic.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
