Auzim des de o oboseală absolută care se prelinge printre noi. Forțăm. Uneori pare că apăsăm pe butonul de autodistrugere și ne place. Pulverizarea vieții pare deja scop. Pentru mulți, foarte mulți dintre noi. Greutatea începe atunci când oboseala aceasta nu se mai odihnește. Când nu ne dăm răgaz de nimic bun. Când pare că devine, ori chiar devine, mod de viață.
Dacă am dispune de kilometraj, ați vedea că mult peste jumătate din drumurile noastre sunt fără sens în odihnă. Că agitația în care plonjăm cu satisfacție nu ne face nici mai oameni și nici mai buni. Oboseala sufletului, de care ne e teamă să vorbim, de cele mai multe ori ne apropie de dureroasa stare de ură, de privire încercănată de tristețe, de rupere de sens a vieții noaste.
Ce e de făcut, mă întrebă dese ori oamenii, ce e de făcut? Disperarea nu este remediul oboselii. Ea naște divertismentul, nevoia de odihnă falsă și de Untold intim. Zgomotul care ascunde fondul durerii nu vindecă durerea. Și asta nu, nu este despre ce muzică ne place sau nu, despre ce cantautori ne plac sau nu. Nu. Este despre modul cum internalizăm oboseala continuă în care credem că stăpânim viața noastră, despre modul, dubios, de a ne crede practici și utili. Ea naște mediocritatea de reacție care, uneori, se traduce într-un soi de elitism autoreferențial din care nu, nu se naște elita ci se nasc moftangii unei nații. Oboseala sufletului e vădit parte din boala alergării noastre după nimicuri ori după măsurile vieții exterioare. Nu se vindecă. Ea trebuie asumată și lipită de cea mai teribilă odihnă: Odihna cu Dumnezeu!
Da, da, chiar așa. Dumnezeu ne spune că-i suntem bucurie când Îl odihnim. Atunci când nu-i producem oboseală prin ifosele noastre ori cererile noastre lipsite de substanță cerească. Traduceți în viețile voastre partitura aceasta a bucuriei împlinirii în Dumnezeu. A odihnirii Lui. Înseamnă implicit să-i odihnești pe oameni cu prezența ta, să-i crești întru odihnire. Să nu construiești un spațiu și un timp al presiunii permanente într-atât încât ceilalți să se simtă alergați prin propria lor viață pentru că te-au întâlnit ori alergat. Modelul odihnirii? Priviți atent la Liturghie. Ea nu grăbește pe nimeni. E respirația-inspirația corpului celui tainic al Bisericii. Mergem în ea ca să ne odihnim tocmai cu odihna aceea bună, soră cu cea veșnică, în care nebunia alergării de zi cu zi nu contează. Chiar nu contează. Destinși la vremea aceasta? Poate că nu. Dar merită încercat să-L odihnim pe El fără a-i mai pune în „planul de intervenție” micimile noastre de suflet, răutățile și bârfele în care ne scăldăm. Dumnezeu nu se odihnește pentru că este obosit. Ci pentru a ne aduce aminte de odinirea noastră în semeni. Merită încercat!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
