Am stat atât de liniștită. Fără să simt ceva și totodată simțind întreg universul într-o singură clipă… simțind iarba fină sub picioarele-mi goale… simțind briza de seară care îmi șoptea că e timpul să merg acasă.
Lumina lunii îmi traversează chipul încet, cu grijă, parcă încercând să găsească o urmă a oricărui fel de emoție. Dar eu sunt stană. Sunt o piatră fără de emoție și în același timp o combinație între toate sentimentele de pe lume. Eu nu simt nimic într-o bătaie de inimă, iar în intervalul dintre alte două o întreagă galaxie explodează în sufletul meu.
Acum este iar seară. Eu stau. Privesc cerul sau poate chiar el mă privește pe mine. Poți crede că sunt îndrăgostită, dar de unde știi că mă pot iubi măcar pe mine? Poți crede că asta este pură nebunie, dar ești tu oare sigur de propria-ți luciditate?
Eu am toate sentimentele existente. Am luna-n ochi, iar când clipesc o transform în soare. Am pământul într-o mână și-l preschimb în praf de stele. Am briza în cealaltă mână, o scap printre degete și o transform în furtună. Am stelele adunate într-un sac, iar seara am grijă să le așez din nou pe cer. Am norii într-o cutie ce-mi stă acum așezată la picioare. Am toate acestea și totuși nu am nimic.
Luna pălește când din ochii mei curg râuri nesecate. Soarele se stinge când privirea mea devine rece. Praful de stele e de fapt dovada că o altă iubire s-a stins, lăsând în urmă doar o dorință. Briza transformată în furtună face acum ravagii doar în sufletul meu. Așez stelele pe cer, dar fără de folos… dimineața oricum toate pier.
Am sentimente și totuși nu am nimic. Am o inimă ce bate independent, smuncindu-mi necontenit pieptul. Am un suflet rătăcit printre alte mii asemenea. Am un corp ce nu știe de unde vine și nici unde se îndreaptă. Mă am pe mine, dar mintea, graiul și suflarea mi se opresc atunci când cineva mă întreabă cine sunt. Atât de multe îmi sunt date mie și totuși nimic nu este al meu de drept. Nu am puterea să aleg ce simt, deci nu am absolut nicio putere asupra a tot ce se presupune că este „al meu“.
S-a făcut târziu. Târziu era și când am venit, dar cine sunt eu să judec timpul?
Cred că a venit vremea să mă ridic, să îmi iau pătura și să mă întorc acasă. Nici în această seară nu am găsit un răspuns sau măcar o întrebare potrivită. Poate mâine. Poate mâine noaptea îmi va fi într-un final călăuză.
Ștefana ANECHITEI, clasa a XII-a E
