A fost refrenul fiecărei zile din pandemie. Prima zi, după… Am nădăjduit, nu-i așa, la o liniște restaurată, la vindecarea unui sine bulversat de moarte. Am rămas mai puțini și mai triști. Afli așa, ca un sms, că a mai plecat câte un cunoscut. Am descoperit asta privind la bărbații care jucau șah în parc sau la femeile ce veneau duminica dimineața, primele, la Biserică. Unii joacă de-acum în alte deschideri, unele participă de-acum la alt soi de slujire cerească. Oricum, e cert, nu mai suntem toți. Cei rămași am căutat mereu să ne încurajăm. Unii din frică au acceptat mai ușor un scenariu decât altul ori s-au aruncat, țintă falsă, dinaintea tăvălugului știrilor. S-a acumulat ipohondrie într-un depozit de frici imaginare într-atât încât, dese ori, sentimentul că suntem un mare Spital de Psihiatrie aproape că ne copleșește. Nu cred că putem trăi așa. Nici izolați în peșterile intereselor noastre transformate în automatisme ieftine. Nici în trădări endemice, la comanda unui interes ori altul…
În prima zi după pandemie ne-am jurat toți că ne vom împrieteni cu Dumnezeu, cu oamenii din jur și cu noua realitate. Aceea de a fi săracii mai săraci, iar bogații mai speriați de sărăcirea lor. Și cum a fost dimineață, în ziua ce se voia Dintâi, a izbucnit Războiul. Pe care l-am privit mai curând printr-un ochean răsucit, văzându-l departe, prea departe pentru a ne influența pe noi, cei din Zori. Și am început iar, boală grea, să țesem scenarii. Și să credem în ele. Vânticelul de primăvară s-a transformat în furtună, cu victime și răni incredibile. Pentru cine a călcat în iadul de acolo nici o zi nu mai seamănă cu nimic din ceea ce a trăit înainte. O furtună cu smulgeri de visuri și năruiri de sens. O furtună în care omenia s-a vădit a fi nu doar vulnerabilă ci și vulgară, cumplit de vulgară. Asemeni unu rânjet de moarte, incoerent și mutant. Dinaintea morții neomenia pare că a învins. Frica nu vindecă de nebunie și lecția e cumplită. În viețile multora nu mai urmează Zorile decât Sus, pe Colina Învierii. Credeam că vom mai afla undeva, rătăcit în rezervorul de omenie al bolnavilor de moarte, un gram de cumințenie, un zâmbet fie el și de plictiseală în fața răului. Nimic. Nici o grimasă. Și ne-am reașezat cuminți în așteptarea Primei Zile după…
I-am văzut trecând funiile de apă ale Tisei. Sălbăticiți de frig și de așteptare. Dintr-o dată fețele lor destinse au descoperit omenia. Căldura Întâmpinării. Cumințenia Întâlnirii. Uneori pare ireal, dar sentimentul m-a purtat mereu cu amintirea la o nuntă din Crăciunești, din Maramureș, în care fata Părintelui ucrainian se căsătorea cu un fecior de moroșan. Frumoși din calea afară, solari, izbăviți din urâțenia din jur. O nuntă. E fiecare dată când le văd suferința mă gândesc că Prima Zi, după… pentru ei va fi o Nuntă. Acum mă întreabă la ce se vor întoarce și la cine. Cei rămași, vai lor, poartă dinainte provocarea morții. Unii sunt deja în podmolul jinduit de iubitorii stepelor. N-ar fi fost pâine să nu o rupă cu ei, nici bucăți de izvor din care să nu-i lase să bea. Dar libertatea, libertatea este de nedăruit celui ce nu știe să o ia de la Dumnezeu, mai întâi. Nu se negociază și nu se poate tipări calp în tiparnițele uneia sau alteia dintre puteri. Libertatea e șoapta din Prima Zi, după…
Oftez. Îmi aduc aminte de faptul că la greu e mereu câte o ostoială. Un gând, un cuvânt ușor ca fulgul să mângâie buzele uscate de vântul morții. Oftez. Prima Zi, după…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
