Editorial

Școala dinainte de Școală

De ani de zile Școala Românească este în reformă. Devine, an după an, un soi de obsesie media și nu numai. Se pleacă de la informația personală și se generalizează. Se construiesc logaritmii unei exercitări false a autorității ori se cultivă un soi de tensiune aplicată în spațiul intim, atât de intim altă dată al Școlii. Pentru că pentru mulți, foarte mulți, Școala a fost casa de suflet și creștere, de sens vital, de cele mai multe ori. Nu trebuie să-ți placă Școala pentru a fi om de omenie dar când omului îi place și cartea omul de omenie devine om care poate schimba prin omenia sa omenirea. Și acesta este visul oricărui copil care pleacă spre școală-uneori indiferent de vârstă.

Ceea ce îmi pare acum însă extrem de greu de reformat nu este Școala. În fond planuri și fonduri se găsesc. Chiar și oameni care să execute, uneori orbește, proiectele fracturii între Școală și lume se află și ei. Ce nu reușim să mai încadrăm în demersul școlar este familia. Instituția Bunicilor, părinții, vecinii. Ion Creangă, strașnicul pedagog social al școlii românești, sesiza mereu în scrierea sa nevoia de școală dinainte de școală. Recitiți, vă rog, Harap Alb ori Ivan Turbincă, recitiți Amintirile sau repriviți-i prietenia cu Bădia Mihai Eminescu. El însuși este o sumă de școli înainte de școală. Modelul său nu este perisabil. Îndrăznesc să cred că are în firul său de rezistență un soi de profetism pedagogic. Care ne lipsește atât de mult astăzi. În pedagogia sa se împletesc bunicii cu părinții, mătușile cu unchii, învățătorii cu preoții, personajele de basm cu cele reale, fiarele și florile deopotrivă. Pare un cosmos întreg pus la dispoziția educării copilului universal pe care-l crește în textele sale. Desigur că limbajul său nu este unul metodico-științific (cât ne mai împăunăm cu non-sensuri) ori modul lui de creștere al intimității educaționale nu este unul relevant- cred unii- momentului de azi. Dar adevărul că fără un univers întreg pus la dispoziția copilului acesta nu crește este real. Prea real, din nefericire. Ethosul vieții sale este determinant vieții sale până dincolo de toate pragurile școlii și dincolo de toate pragurile vieții. Pentru că școala, nu numai în viziunea lui Creangă dar parcă el a povestit-o cel mai bine să fie înțeleasă, este o Școală a Vieții cu deschidere eshatologică. Cum azi nu o mai gândim.

Dacă privim așadar spre Școala de astăzi remarcăm două lipsuri majore: fundamentele celor 7 ani de acasă și finalitatea celor propuse învățării dincolo de vârstele vieții acesteia. Deschiderea ei către ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Și acestea două ruperi de sens sunt inserate într-un cosmos care se deșiră. Nu doar din motiv de pandemie ci din lipsa de coerență a planului energiilor umane puse în slujba împlinirii lor în planul gândirii absolute. Nu mai avem obligația de a ne crește Școala doar pentru că ea este în lipsuri? Bine, dar când a fost „sătulă” școala de oferta de bani publici ori de supra-oferta de cultură a cadrelor didactice? Ceea ce nu a lipsit niciodată oamenilor Școlii a fost sufletul, capacitatea lor de transfer a propriilor energii în contul de duh al copiilor-tineri ce aveau să fie oamenii-maturi ai societății. Când acesta lipsește nici o reformă din lume nu poate reda. Pentru că este un dar, un dar ce crește din vremea Școlii celei dinainte de Școală.

În anul acesta Școala se ține prin oameni în ciuda distanței sociale. Ca întotdeauna. Școala nu este despre norme și fonduri, despre politică și cadre ci este despre copiii ei. Inima de preț a viitorului unei Românii ce stă mereu în anticamera sărăciei. Putem schimba ceva? Sigur. Și putem, dacă putem, să nu uităm că Școala nu crește singură copiii noștri. Ci e nevoie de un cosmos întreg de dragoste și bunăvoință.

Preot Cnstantin NECULA