Nimic din ceea ce primim nu poartă cu sine un certificat de garanție. Trecem prin viețile noastre și ale celor din viața noastră cu liniștile și neliniștile noastre. Unele rodind spre Împărăție. Altele spre ieftina neputință de a fi. Încercarea noastră de a scrie și gândi, de a lămuri și lărmui lucrurile din istoria imediată dovedesc mereu apetența noastră pentru siguranță. Nevoia fundamentală de siguranță. Suntem copii permanenți. Întrebăm mereu: Da, se poate, daaaa? Nu murim? Nu ne îmbolnăvim de nimic, daaaa? Iar Dumnezeu, tainică țintă de interogare, ne răspunde cu fiecare răsărit și apus de soare din care gustăm cu nesaț. Și care ne este nesaț de pregustare. Din ziua cea neînserată a Împărăției.
Agitați și speriați de moartea – ori chiar morțile – prin care am trecut, descoperim că un singur orizont ne sprijină în supraviețuiri. Linia fragilă a omului care își trece gândul și cultura prin hematiile provocate la curaj. Tainica alcătuire dintre om și gândul său creator. Încercarea permanentă de a nu blufa cu darurile îngăduite de Dumnezeu și educație în propria viață. Un soi de ventricul de smerenie în care trăiește pulsul așteptării unei zile în care timpul pentru citit, povestit înțelept și cafea de calitate – fie și ceai ori apă rece la vreme de caniculă – sunt parte a ritualului supraviețuirii. Trăim greu, oricât de ușor ne-ar fi. Și pentru că numim deseori greu ușorul trecut prin neputința aproape depresivă de a ne mai menține oameni. Oameni curajoși, dospiți în răbdare și cumințenie. Dintre toate angajamentele lumii moderne, cel mai ades cel legat de timp, subiectul certificării de garanție, nu-i așa, ne sufocă. Alergăm să facem din timpul nostru timpul altora și aproape niciodată nu reușim să ne revenim din oboseală. Modul regăsirii de sine? Fiecăruia după măsura lui. În zilele trecute, forțând o înghețată de vanilie, ochii unui copil mi-au răspuns la întrebarea bruscă, născută în clipe, dacă fericirea omenirii mai este posibilă. Ochii lui, strălucind a bine și mâna lui legată de a bunicii sale m-au lămurit. Nu. Nu era satisfacerea unui moft. Copilul ritualiza îndelung, vorbind înghețatei. Tocmai perisabilitatea ei îi dădea bucurie.
Am încercat, un an deja, să vă fim alături, scriindu-vă gânduri și descoperindu-vă sufletul nostru. Tulburat ori senin, limpede ori ascuns după norii îndoielii. Am început pe când vara aceasta nu părea posibilă. Cu gândul că dragostea și respectul pentru aproapele nu au termen de garanție. Cum nici viața, în ciuda aparențelor, nu e lipsită de garanția nemuririi. Atât că mulțumindu-ne cu prea puțin credem că ni se cuvine mereu mai mult. Excesul de garanție dăunează mereu dorinței de viață. Ce spunem în cuvinte complicate? Încercați să trăiți, să renunțați la schemele complicate de viață propuse de alții și aflați-vă propria lămurire de gând. Gândiți cu Dumnezeu. Nu. Nu ne naștem cu certificat de garanție dar în timp, mai ales după Taina Nașterii de Sus, primim pe carnea noastră și în sufletul nostru certificarea nemuririi noastre. Dacă am învăța asta dintr-o viață întreagă nimic nu ne-ar fi de prisos.
Un an de prietenie COOLT. Înseamnă că se poate și în vremuri de neiubire, de ură activată de interese obscure – ca toate urile lumii – să alcătuim împreună familii de nemurire. De părtășie iubitoare. Taina culturii autentice e omul legat de Dumnezeu. Nu doar prin cult, ci prin viață. Și moarte. Limitele Certificatului de Garanție pe care ni l-am dori fără să știm că nu tot ce știm ne face nemuritori. Ci numai ce știm în raport cu învierea noastră.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
