Editorial

Tinerețea…

Dintre marile valori neostoite pe care le avem dăruite de Dumnezeu, tinerețea este cea care nu se pierde, spiritual, niciodată. De aceea, la orice întâlnire în timp cu învățătoarea sau profesorii sau preotul ori medicul copilăriei, ei îți par neschimbați, dacă sunt oameni de omenie. E în construcția fibrei tinereții ceva care nu se ia niciodată de la ea. Îndrăznesc a spune că tineri rămân mereu și cei plecați dincolo de vălul vederii noastre umane. De unde și nevoia noastră de a ne pune fotografii tinerești în cimitir, din neostoita tinerețe fizică, aceea care trece la primele impulsuri de boală ori deznădejde întru împlinirea ca om. Pentru că starea de tinerețe acolo se frânge unde se frânge sufletul tău. Dacă te uiți în ochii tinerilor bolnavi, fanta de lumină către Înviere îi ține vii. Vor să lupte, luptă. Se zbat. Și nimic nu-i mai greu de suportat decât înfrângerea lor de către boală. Cum nimic nu îmi pare mai grandios decât biruința pe care o împart cu tine când se izbăvesc, când revin între cei care-i plângeau ca plecați deja. În fiecare supraviețuitor de durere e ceva din fiul văduvei din Nain ori din fetița lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. La polul opus sunt tinerii care cred că le știu deja pe toate- sindri=om prin care am trecut cu toții, în fapt- care abia deschid gura să ne vorbească despre cele ce le știu, fiindu-le prea prețios timpul pe agregatele tehnice ale comunicării pentru ca să mai conteze oricare altul. Oamenii unui univers răsturnat în care credința se valorizează greu. În care fidelizarea se crește singură, dificil, încărcată de non-sens dese ori. De ce ar fi mai importantă gașca decât părinții, de exemplu?

Tinerețea. Privită adesea ca o dizabilitate, de o societate în care bătrânii- să nu spun dinozaurii de-a dreptul- cred că încă mai sunt tineri. Ce dă valoare tinereții? Neașteptat, cred unii, tocmai perspectiva. Capacitatea de a construi pentru un viitor în care cred. Când rămâi cu perspectiva deschisă, ca o platoșă de încredere, încă ești tânăr. Undeva, în parcursul vieții, toți primim lecția aceasta în care vedem câte un bătrân cum plantează pomii din care nu va mânca niciodată. Asta îl face tânăr și la prima înflorire- oricât timp va fi trecut de la ascunderea lui în podmol- tinerețea gândirii sale în raport cu viitorul dă rod. Poate că învățăm de la un astfel de bătrân-tânăr că nu mofluzeala dinaintea morții dă valoare Învierii noastre.

Am fost martor, undeva, către primăvară, cum într-o secție de îngrijiri paliative, o bunică trecută bine de 90 de ani cerea ca la pauza din curtea școlii vecine să i se deschidă fereastra. Am înțeles că fusese învățătoare după cum respira aerul tare al chiotului copiilor, un soi de reîncărcare cu sens a vieții. Mă privea liniștită când primea împărtășirea, luminoasă, dar nici pe departe nu se lumina atunci când auzea viața trăindu-și deplin bucuria. Erau pomii ei înfloriți din livada de sub cerul inimii. Am admirat-o teribil și la înmormântarea ei am văzut prezenți parte din elevii ei. Învățase să scrie cam un orășel de oameni, oameni faini, vii. Îndată după înmormântare, din curtea altei școli, vecină cu cimitirul, hărmălaia produsă de copii il-a umplut de lumină. Unul dintre foștii săi elevi- un tânăr către 70 de ani, profesor strălucit- a oftat adânc și mi-a spus că zgomotul acela este pentru Învățătoarea lor ca o salvă trasă de o Gardă de Onoare. Știam. Și de la ea învățasem și eu că tinerețea este înfruntarea morții cu destinderea lucrului bine făcut.

Anul trecut, definit drept pandemic, am descoperit că ceea ce am pierdut pentru tinerețea copiilor și generației lor au fost un an de tei înfloriți, de magnolii răsfățate în soare. Am pierdut, pentru câteva secunde de istorie, sensul gustului de cireșe, al sărutului tinereții. I-am anulat ca îndrăgostiți. Aici e greutatea oricărei crize istorice. Cum timpul nu se dă înapoi ci are sens unic, m-am așteptat ca în anul acesta măcar un director ori ministru să-i invite pe cei de anul trecut să-și facă banchetele ori festivitățile pe care le-au ratat. Apoi am înțeles. Tinerețea are un singur sens. Înainte. Și te ține până când înaintea aceasta e plină de sensul de a dărui bucurie, dragoste, liniște cuminte. Până când simți că poți lărgi limitele lui azi cu un mâine trăibil, făcubil, împlinibil. Pe măsura trecerii timpul nu ne facem mai bătrâni ci trecem mai aproape, din ce în ce mai aproape, de așezarea noastră înaintea Învierii. Semn al unei tinereți fără bătrânețe, al unei vieți fără de moarte. Cât timp gândim așa și ne propunem să și trăim așa, suntem în clipa tinereții. O clipă lungă cât viața, scurtă tare în raport cu veșnicia. Dar e clipa noastră. A noastră și a celor dimpreună trăitori în ea. O clipă ce-și desăvârșește tinerețea dincolo de pragul morții, în Împărăția tinereții veșnice. O poveste? Nicidecum. Priviți în jur. Sunt tineri numai cei care cred în Înviere.

Autor articol: Preot Constantin NECULA