Credeam că toamna e anotimpul arderii pe rug a răului din jur. Și că ne vom elibera, oarecum, de toată răutatea în care ne-am lăsat cuprinși în ultima vreme. De fapt a venit o toamnă care nu este. Cum tot anul – recunoașteți – mai că l-am șterge ca amintire. Un an ca un început de război mondial. Din care nu pare că omenirea iese câștigătoare. La prima vedere, exact mecanismul de recunoaștere romantică a Toamnei ca regină a bronzului auriu care schimbă lumea ni s-a stricat. Ne-am pierdut forța de a trăi metaforele drept realități care ne schimbă viețile. Uman. Politic ori social. Nu mai spun de tristețea copiilor care își pierd școala, comuniunea cu Doamna ori Catedra. Constatăm acum că picii și adolescenții noștri – de vârste diferite – nu sunt chiar așa de oameni-părăsire cum ni-i descriau sondajele deștepte din toamna anului trecut. Că trag la școală pentru că au nevoie să râdă și să plângă, să mănânce pe ascuns ciocolată și să bea sucuri gazoase. Ba unii chiar au nevoie să tragă o țigară la colțul liceului. E toamna pe care nu și-o vor trece în CV niciunii dintre adolescenți. Și știu, din experiență proprie, cât de greu este să nu-ți poți felicita copiii când termină a XII-a ori facultatea. Dar exact când scriam aceste gânduri mi-am adus aminte de romantismul lor care mi-au salvat Primăvara. Da, Primăvara cu Paștele arestat a fost eliberată exact de gesturile lor romantice. Ei știu de unde au făcut rost de torturi pentru cei care-și împlineau majoratul, ori cum au urcat florile la etajul doi al blocurilor – aici îi bănuiesc un pic pe polițiști ca fiind mai romantici decât lasă ei să se înțeleagă… Și am recitit neabătut de niciun gând o știre din Italia – răstignită și ea de Covid, în ciuda faptului că oamenii sunt cuminți în micile comunități din Nord, unde continuă să se moară.
Avvenire.it, de luni 9 noiembrie 2020. Știre: în Castel San Giovanni, din Regiunea Piacenza, un romantic de 81 de ani, Signor Stefano Bozzini, cere acordul autorităților să intre în curtea interioară a Spitalului Regional, unde soția sa Carla este internată cu Covid 19. Omul se așază liniștit pe un scaun și purtând pălăria specifică unui vânător de munte italian (alpino) s-a apucat să cânte la acordeonul său bătrân o canțonetă și apoi o alta. Nu și-a lăsat soția fără declarația lui de iubire. O serenadă diurnă – spune prietenul meu Francis Doboș, care a și postat parte din poveste. Un om care refuză să fie învins de neiubirea din jur. Personalul spitalului pare la fel de emoționat ca Doamna Carla. Fără emoția aceasta am fi fost învinși. Scriu unui tânăr jurnalist povestea. Și îmi trimite fotografia a doi bătrâni din satul lui bucovinean, care împart în sprijin același toiag în vizita lor în tomnateca grădină a casei. Suntem vii. Primesc mesajul unui medic care-mi povestește cum se sprijină oamenii în spital. Cum se încurajează chiar când totul e pierdut. Dacă moartea e o pierdere în astfel de situații mutilante sufletește. Și mi-aduc aminte de ochii lor mari, de sub măștile de rigoare – dar, vai, atât de neriguroase la boală – când m-au însoțit la împărtășit muribunzii în primăvară. Ochi cât o Toamnă așteptând Învierea.
Să nu vă lăsați furați de aparențe. Toamna aceasta arată cât rod de omenie a mai rămas în noi. Câtă poezie mai persistă în venele obosite ale unei omenii distrofice în hrană spirituală. Care a crezut prea mult în sine. Uitând de capcanele nevăzutului din jur. În vârtejul de frunze putrezite, deja se vede urcând peste colnice Toamna ce caută Iarna. Grăbind-o. De-ar veni neaua să-i vedem pe copii zâmbind fulgilor ca unor prieteni. Netemători și cu nădejdea în albul care ne-ajută să uităm de rănile unui an greu. Foarte greu. Ar trebui cumva să nu mai depindem de toanele noastre de oameni. Oameni cu limita în rău și în răutate. Oameni care nici după un an de restricții nu au învățat ce mult contează adevărata libertate. Libertatea de a fi frumoși. De a ne elibera din neputința urii și hidoasa așezare în mediocritate, lingușeală și corupere a frumosului. Nu. Nu trăim într-o toamnă- cimitir dacă știm că dincolo de tristețile ei se nasc sevele din care-și coace vara fructele, din care se hrănește anul ce vine cu toate ale sale și dacă învățăm că din ploile ei înghețate se nasc vibrațiile verii ce vine, răcoarea focului așteptării din creștetul de piatră al munților. Pe fața noastră atinsă de ploaie se lipesc frunzele arămii ale toamnei ce se rupe deja din anul acesta. Un an-spital, un an fără anotimp. Sau, mă rog, cu unul singur. Toxic prin frică. Atins de depresie și non-sens. Dar în curtea spitalului, cuminte, cântă singuratic sufletul nostru început de colinde, serenadele noastre diurne către cerescul Prunc ce vine să ne schimbe anotimpurile tristeților în Nădejde. În 21 noiembrie, seara, când trecem de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, putem da tonul colindelor. Ne vor lipsi mulți la masa de Ajun. Dar niciodată nu e altfel. Fiecare an pleacă purtând în Cer oameni ce-i iubim sau nici măcar nu-i știm… Ce știm este că în ruginiul toamnei vibrează clorofila verde a Primăverii ce vine… Fiecare frunză ce ne atinge e colindul unui an care trece și scrisoarea de dragoste a unei Primăveri ce ne va aprinde nădejdea. Totul în jur e un exercițiu de Înviere! Priviți-l în ochi…
Autor articol: Preot Constantin NECULA
