Alergați de un război a cărui credibilitate este privită de sus de cei care nu cred în Holocaust, vaccin și bombe căzute peste Harkov ori Mariopol, cărora mereu li se par ideile de complot mai interesante decât realitatea – deși există o boală definită ca atare, în care propria viziune anulează realitatea și o distorsionează – iar oamenii li se par simple carouri de emergență în planul psihic al unei omeniri lovite de amnezie, oamenii trec vămile, așa cum va fi la Sfârșit, să judece capacitatea noastră de discernere. Să ne vadă capacitatea reală de empatie. Chipul lor însă, cum trece de vamă, de linia de demarcație între Țara lor și Țara noastră, are o uimire întipărită brusc. Aici e pace. E zgomot mult, părem certăreți iar în primele zile am tras de ei să ia de la noi tot ce le oferim. Ca la piață. Acum cei care vin remarcă liniște, vorbă puțină, gesturi scurte și dinamice. Pe platformele de dialog se dau soluții incredibile. Pleacă în minute de organizare tone de ajutoare, sute de mii de gesturi însoțind un camion, un convoi de ajutoare. Suntem toți uimiți că încă mai avem pace. Și plătim oricât pentru ca ei să simtă pacea noastră. Binele nostru.
Mă las surprins de uimirea lor. Ce văd prin ochii lor și ai copiilor și noi nu vedem? Unii de ani de zile nu vedem pacea cotidiană și i-am dat câte o conotație războinică oricărui gest prin care, vai, elasticul măștii sau luarea temperaturii au devenit stigme ale libertății. Priviți acum spre Ucraina și spuneți-mi că ifosele populiste mai contează. Că mai au ecou în inima voastră nătângiile de pe coridoarele Parlamentului sau inducerile de complot din rostirea fără rost a câte unui demagog. Exact ca abordarea ideii de neutralitate într-o Țară clar angajată într-o alianță militară de către un domn sau o doamnă care au jurat pe Constituție garantarea tuturor acestor angajamente. Suntem bolnavi de orbire. Nu ne mai vedem Țara de mulțimea fumurilor în care ne sufocăm orizonturile. O văd ei, care se miră de libertatea noastră pe care noi nu o mai vedem.
Am descoperit în colegii mei de la Crucea Roșie ori în studenții mei semnele refuzului orbirii. Se dăruiesc asemeni tuturor acelora care ajută, sar să fie oameni, la toate vămile, în benzinăriile unde ne-am dat măsura prostiei manipulate, în sălile de strângere ajutoare, pe coridoare de tren sau așteptând în noapte autocare, cazând, făcând de mâncare, strângând fonduri și dăruind, dăruind, dăruind… Am descoperit în preoții din granițe refuzul de a pierde identitatea creștină a Neamului, lângă ei, alături de organizații de tot soiul, oameni. Oameni faini. Oameni reali. Dimineața rugându-se laolaltă, indiferent de confesiune cu același „Tatăl Nostru“! Știind că este așa. Și chipurile celor care vin, marcate de uimirea cea dinaintea păcii.
Seară de seară orașul meu se umple de oameni care se plimbă. În ciuda frigului. Ne zâmbim. Ne vorbim prin zâmbet. După doi ani grei. Cum ne-am fi zâmbit prin măști? Dumnezeu știe. Vorbesc altă limbă, dar își iubesc copiii ca noi. Ne întreabă mereu dacă este vreo problemă să se plimbe, să respire, să primească… În inima lor nu este pace. Noi însă ne-am pierdut-o din nelucrarea ei. Din încăpățânarea de a ne crede ceea ce nu suntem. Sunt două lumi în conflict. Lumea manipulării și încăpățânării în a te crede Dumnezeu și lumea în care știi că Dumnezeu S-a făcut om ca să îndumnezeiască omul. Lecția clipei e grea. E cu moartea pe moarte călcând. Poate de aceea mă uimesc chipurile lor. Cu pacea noastră uimire peste ele. Unii pleacă mai departe. Cât mai departe de o urgie pe care noi am tot ascuns-o în faldurile diplomatice ale uitării. Undeva, cândva, când Dumnezeu va îngădui Pacea, vor constata că aceasta seamănă cu pacea pe care noi, prietenii lor, încercăm să le-o dăruim. Uimirea de pe chipul lor va trece și pe chipul nostru. Să ne rugăm. Se poate!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
