Cum dă căldura, oamenii încep să se plângă de ea. Atât de tare ne-am obișnuit cu lumina albastră a ecranelor și cu siderata privire printre gene aruncată pe galantarul de pe care vindem și cumpărăm, încât Soarele – întâiul și cel mai de preț Luminător – pare un inculpat care sâcâie neiertător liniștea dioptriilor noastre. Florile ne dau alergii, buburuzele par că au intrat în război cu noi, într-atât bietul țânțar a devenit dușman liniștii noastre, iar otăvile din copilărie par capcanate – iertat să-mi fie cuvântul – cu tot soiul de semințe alergice. Livezile uscate de așteptări ratate par pierdute, fantome fără gust, în umbrele ploilor.
Pare că ne irită frumusețea. Că Vara ne este cel mai dificil anotimp. Ca și cum ar fi o pedeapsă. Merită? În limbul de cultură al vremii de acum supără Lumina, iar căldura rănește frigul ce ni-l întreținem cu învârtoșare și din care hrănim himerele răutății noastre. Cu gust de măr zemos, copilăria ne-a scăpat printre degete și nu-i chip să o mai aducem înapoi decât învățându-i pe copii despre verile și iernile noastre, despre toamnele și primăverile noastre, toate un singur Anotimp, al Vieții.
Vara uitată parcă. Fugim prin ea lăudându-ne că ne-am fi putut odihni de nu ne-ar fi fuga mai de preț decât odihna. Sub jugul laudei și orgoliului de a fi în concediu, uităm că a te odihni nu înseamnă alta decât a-ți redescoperi sensurile adânci ale anotimpurilor în care te-ai format ca om. Cine poate înlocui zumzetul din copilărie al verii, netulburat de vreun motor ambreiat idiot pe vreo costișă uitată în soarele amiezii? Ori tihnitul prânz ce chema odihna după amiezii în care picuri de oboseală lipeau geana de cer? Cine și cum ar putea crede că a citi în fânul proaspăt poate fi echivalat cu smiorcăiala că aerul condiționat e prea condiționat? Dacă mai este aer…
Căutați-vă anotimpurile și luați-le înapoi. Nu forțați evadări în luxul neiertător al unor vacanțe fără contur cultural ori fără tihnă. Uitați-vă ceasul pe noptiere și telefonul în sertare adânci. Avem nevoie toți de liniște, de negrabă, de libertatea de a ne trezi doar pentru că ne mângâie obrazul o geană de rază din Soare. Când vi-i tihnită liniștea, viața tihnește făurită din rotocoale de bucurii care se înalță neapărat în Sus, spre Împărăția Anotimpului nemuririi.
Poate că nu e totul să fim bucuroși sau poate că firile noastre cer mai mult și au nevoie de o nesfârșită luptă cu tihna pentru a funcționa. Nu neg. Dar priviți în ochii căprui la adâncul de liniște al Verii și învățați din nesfârșitul de lumină al zilelor și din setea aspră a miezului de căldură. Nici o frumusețe nu-i fără sfârșit, zicea Platon (Kairos), și nici un apus nu-i neîncetat de lumină. Poate redobândim zâmbetul verii prin cumințenie, cine știe, și nu ne mai ard vipiile dezgolirilor pământului. Sub seva de tei a pădurilor crește în sângele nostru antidotul la moarte. Viața.
Desculță și plină de flori de fân, căuș făcând setei izvoarele, Vara privește cu tinerețe nemărturisită, spre noi, îmbătrâniții și rupții de oboseala alergării. Luați, priviți, înseninați-vă și iertați-vă fuga. Odihniți. Redați Verii Zâmbetul. Va ști ce să facă din el. Fulger cu miresme de poiană înflorită în Rai. Redați-i Zâmbetul ca să puteți trăi.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
