Pe 12 iunie se ținea pe vremuri ziua unuia dintre cei cinci „sfinți mărunți”, anume Onufrie. Oamenii considerau că serbând această zi, va fi „belșug în câmp”, la Sfântul Onufrie încheindu-se practic primăvara. Se spune că din această zi Soarele dă înapoi, cu foarte puțin, începând mersul său spre iarnă. În comunitățile tradiționale românești, semănăturile trebuiau neapărat puse în pământ cu o săptămână înaintea Sfântului Onufrie, în săptămâna dinaintea acestei sărbători putându-se semăna numai hrișcă. Prin satele Moldovei se credea că o ploaie pe 12 iunie însemna dispariția șoarecilor pentru tot restul anului, tocmai de aceea ziua Sfântului Onufrie mai era numită și Sărbătoarea sau Nunta Șoarecilor. E timpul în care șoarecele cel mare le zicea celorlalți șoareci: „Dragii mei, nuntașii mei,/Cătați și vă ospătați/Și de bortă cătați./Că nunul cel mare,/Rea căutătură are”.
Nunul cel mare, adică motanul, ar fi fost creat special de Dumnezeu pentru a salva corabia lui Noe amenințată de mulțimea de șoareci care începuseră să roadă până și lemnul corabiei.
Potrivit mentalității arhaice, șoarecele nu putea fi decât opera Dracului, românii crezând că e făcut din balele lui Scaraoțchi. S-a spus chiar că șoarecele e curat dracul, „că el ce pozne îți face, numai dracul ț-o mai face”.
Gospodarii ale căror pisici nu reușeau să le vină de hac hrăpăreților șoareci, recurgeau la tot felul de practici magice. Astfel, se lua ața de la un sac, se legau 99 de noduri și se zicea. „Eu nu leg ața, ci leg gura șoarecilor de la casa mea și-i trimit la moară, unde este hrană de ajuns”. Alții reușeau să-i descânte în așa fel încât șoarecii se adunau în cârduri și porneau spre locul indicat de descântător.
Prin popor se mai amintește de răspunsul pe care un șoarece l-ar fi dat la judecată. Acuzat fiind de un om că deși i-a dat un sac întreg de mâncare, nesătulul șoarece a ros fundul sacului, răspunsul a fost: „Eu nu vreau să mănânc strânsura altuia, ci vreau să-mi câștig hrana cu sudoarea frunții mele. De aceea mi-a lăsat Dumnezeu dințișorii ăștia, ca să rod cu ei. Eu mi-am făcut meseria și am ros sacul omului. Nu vreau mâncare de pomană și fără trudă de la nimeni!”.
Oamenii de altădată vedeau în șoareci încarnarea unor spirite ale strămoșilor, aceste spirite răspunzând adesea și de rodul ogoarelor. În măsura în care erau respectate, ele asigurau acest rod.
Documentare realizată de
Robert-Marian FOTEA
„Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, Marcel Lutic
