Mă provoacă în scrierea acestor rânduri întâlnirea din zilele ce au trecut, aici, la Sibiu, cu Florin Piersic. Omul din fragila alcătuire a actorului. El mi-a povestit cum într-una din zilele când încă șofa, a luat pe drum, din Cluj spre Oradea, o femeie mai în vârstă. Smerit și curat înveșmântată în fanta de rai ce ne este costum popular. Haina drumețului spre Cer. A ispitit-o în fel și chip, ca să învețe ceva anume de la ea, dar femeia se ținea în rezerva cuminte a omului ce-și știe locul, emoționată că la volanul mașinii era însuși Pintea, Mărgelatu’ ori cine știe care alt personaj ce o impresionase. Atât doar că, înainte de a se opri din drumul ei, acesta îi adresează întrebarea: Ce zici Dumneata, cum e lumea asta? La care smerita femeie răspunde: Domnule Florin, e atât de rea, încât uneori mi-e teamă că nu mai vin zorile peste noi!
Închipuiți-vă o zi, o singură zi, în care zorile nu se ivesc. Nu la groaza iminentă unor astfel de lucruri, ci la infernala tocmeală a celor care mereu câștigă din lipsa luminii. La creaturile care se tem că lumina le vădește jocul absurd în care înscriu firea omenească, în care corodează încrederea între oameni și gestionează numai în cheia interesului lor personal arderea pe rug a principiilor. Zorii ce nu se mai arată ar fi înlocuiți de albastrul ecranelor de televizor ori laptop. Un albastru prin care se strecoară în viețile noastre atât de multă ciuntire de suflet și o viziune a vieții în care este musai să-ți ucizi sufletul, pentru ca el să nu rămână martor Învierii. Pentru că atacul la Învierea din noi – prin care ne asemănăm cu Dumnezeu – este derutantul dar al lumii în care nu răsare soarele.
Cumplita râvnă la ura din jur ne face, deseori, să uităm că mai există Răsărit de soare. Că dincolo de rana de rupere a zorilor de zi este tămăduirea prin așteptare. Limpede și cucerită de încrederea în Cel Care nu minte. Plănuindu-ne distrugerea sufletească, adversarii răsăritului de zori uită că pe cât sunt ei de iubitori ai urâtului și urii, pe atât este de vie lecția Învierii. Un soi de recuperare de memorie prin care vindecăm memoria. Poate de aceea îmi par fundamentale zorile așteptării. Te aseamănă cu femeile mironosițe. Curajoase și tandre cu amintirea Celui Plecat. Așteptând să poată dărui ultimul gest de compasiune. Sunt emoție pură când, alergând spre mormânt, exprimă singura lor neputință feminină: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? E greu de înțeles mundanul întrebării, dar ea vine în linie de har cu Așteptarea. Doar că acolo, Slavă Domnului, în alergarea lor spre tristețe și confirmarea Morții, află izbăvitorul răspuns la întrebarea: De ce căutați pe Cel Viu printre morți? Răspunsul corect îl oferă tot Îngerul-Întrebare: Nu este aici! A Înviat! O Bunăvestire ce se leagă, fundamental, de toată Vestea cea Bună a Învierii. O lume nouă înlocuiește lumea Așteptării. E lumea Învierii, a nădejdii și dragostei. E lumea credinței. În care zorile nu se lasă niciodată așteptate!
Poate de aceea este nevoie de mai multă înțelepciune în a ne asuma viețile. Subordonându-le așteptării coerente a împlinirii promisiunilor vieții celei veșnice. Cine nu lucrează în viața sa cu măsura veșniciei, se încurcă în categoriile rapace ale unei lumi care se deșiră în nimic. Zorile așteptării sunt vindecate prin Venirea Celui care face posibilă Iubirea. Nu vă temeți! Dar nici nu-L căutați printre morți!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
