„La mulți aaaani! Să fii sănătoasă, fericită… Să te bucuri cât mai mult de ultimul an de copilărie!“ – așa a sunat unul dintre mesajele primite de la o prietenă, la cea mai recentă aniversare a mea, acum câteva luni.
Poftim? Sigur eu? Cum „Ultimul an de copilărie?“ Eu încă am pisici din desene animate pe perdele! Nu există să îmi ureze mie așa ceva…
Am mulțumit politicos vechii mele prietene, care mi-a deschis dureros ochii cum că mi s-a cam dus copilăria, când îmi era lumea mai dragă. Am tras aer în piept, mulțumit politicos și am privit în gol.
Am așteptat atât de mult să îmi schimb poza odioasă din buletin (dacă are cineva poză frumoasă în buletin, nu cred!), să îmi iau permisul de conducere, iar acum, la mai puțin de un an distanță de majorat, nu pot decât să mă îngrijorez: gata cu 1 iunie pentru mine? Poate da, că nu mai sunt „actele în regulă“, dar eu știu sigur că pentru mama și tata voi rămâne tot fetița de 4 anișori cu o sută de codițe în păr, cea mai frumoasă din toată grădinița, odorul lor…
Așadar, într-un an, dacă mă surprinde flagrant un domn polițist traversând ilegal strada, voi fi responsabilă de acțiunile mele? Voi fi eu, la înălțimea mea comparabilă cu a doamnei Șarapova (am 1.62), în mai puțin de un an, cetățean român cu drept la vot? Ba, în niște zeci de luni va trebui să plec de-acasă, fiindcă s-a dus jumătate din liceu și urmează facultatea, mai rău, voi fi nevoită să-mi fac singură de mâncare?
În continuare vestea tulburătoare îmi gâdila encefalul într-un mod tare neplăcut. Peste toate astea, la doar câteva săptămâni după aniversarea mea de 17 ani, mama deja a început să se gândească unde să îmi fac majoratul, cum o să mă îmbrac, mai important, cum să se îmbrace ea?! (Deja știe, dacă ninge – cu cizme, dacă nu ninge – rochie scurtă, vedem noi care…) Apoi, ce pantofi să poarte tata? Pe cine chemăm să facă poze, înregistrare video, câți invitați voi avea?
Până de curând, răspunsul meu era mereu același: „Mai este așa de muuult…“ Dar, acum, când văd cum zilele se lungesc și termometrul arată în sfârșit că vremea e de ținută fără geacă, încep și eu să mă gândesc la trecerea mea de la adolescentă la adult. Copilăria și ce a fost până la momentul actual mi-au priit din plin și mă pot considera cu siguranță un om fericit. Fericirea mea e datorată adulților care au avut răbdarea necesară să mă îndrume și să mă primească în brațele lor la orice moment, fiindcă eram doar un copilaș neajutorat și fără nici un fel de experiență în viață: asta e și problema.
La 18 ani se presupune că te întorci la 180 de grade și devii atotștiutor, stăpân pe propriile decizii. Deci, nu mai ai la ce adult să apelezi, tu ești adult! Sănătate! De 1 iunie ai dreptul doar la o postare pe Facebook în care să-ți anunți prietenii că vei fi mereu copilăros și cum copilul din tine nu va muri niciodată! La doctor te programezi personal și mergi singur și îi mai și explici asistentei ce te doare. Deja îmi crește pulsul! Dacă vine vreo factură ciudată de la card, stai tu cu orele în telefon și repetă-ți discursul pe care urmează să i-l spui individei care abia așteaptă să îți spună că trebuie să suni la un alt număr de telefon sau să mai rabzi până își termină ea cafeaua. Lucrurile tratate până acum cu indiferență încep să fie adevărate motive de mâncat o pungă de covrigei în mai puțin de 20 de minute. Stați că mi-am mai amintit una: cine ne mai dă bani??? Alocația dispare…
Parcă nu pot crede că e ultima dată în care voi fi sărbătorită la început de cireșar!
La mulți ani tuturor absolvenților copilăriei și prichindeilor care încă nu au nicio grijă! La mulți ani tuturor celor cu suflet de copil!
P.S.: Pot de la anul să zic că am 17 ani și niște luni?
Teodora BALINT
