Acoperișurile caselor tradiționale au două bagele, sub forma unor minuscule construcții, cu ferestre și acoperișuri în două ape și bolduri la capete. Cea mai importantă modificare la înfățișarea acoperișului s-a petrecut din cauza apariției pridvorului la case și a gurii podului la grajdurile cu fânării deasupra. La acestea s-au dezvoltat construcții mai mari, cu acoperișuri în două, trei sau patru ape, cu uși și ferestre, împodobite toate cu elemente decorative.
Învelitorile din draniță erau generalizate până la mijlocul secolului al XX-lea, când ușurința obținerii materialelor noi a dus la înlocuirea treptată a draniței cu tablă, plăci de azbest, carton gudronat și țiglă – produse fabricate, folosite nu numai la construcțiile moderne, dar și la cele vechi, prin înlocuirea învelitorile deteriorate.
Un alt tip de învelitoare, destul de răspândit în trecut la acoperișurile din zona Neamț, a fost cel din paie. El a reprezentat în special o caracteristică a arhitecturii zonelor joase și a exprimat o stare materială precară. Dar, chiar și în locurile împădurite din această zonă se întâlnea acoperișul de paie, până acum câteva decenii, la unele anexe de tip arhaic, fiind mai ieftin și mai ușor de construit.
În satele nemțene s-au folosit paiele din grâu și secară, așezate în sisteme diferite, din cauza diferenței de lungime și de duritate a paiului. Pentru paiele din grâu, pe tabanul din leațuri se lega stuf sau hăldani de cânepă, iar la streașină se punea un strat mai solid din stuf sau paie de secară, pe capătul căruia se înțepenea o chingă cu mai multe țepușe în care se opreau paiele. Cu furca se așeza un strat gros de paie, până în vârf, bine călcate și pironite cu prăștini. În acest mod acoperișurile mici aveau șapele și coama rotunjite, căpătând o formă specifică de căciulă. Degradate ușor de ploaie și vânt, învelitorile din paie de grâu necesitau periodice reparații și refaceri.
Învelitoarea din paie de secară se lucra mai greu dar era mai rezistentă și mai frumoasă. Învelitoarea din stuf, sau „pănoșită”, răspândită mai cu seamă la acoperișurile construcțiilor din apropierea luncilor, era lucrată la fel cu cea din paie de secară, numai că se legau mai puține straturi, din cauza lungimii mult mai mari a stufului.
Toate tipurile de învelitori tradiționale se regăsesc în arhitectura populară contemporană din zona Neamț în proporții diferite: dranița continuă să fie o prezență reală în multe sate de la poalele munților, dar care dispare odată cu degradarea învelișurilor existente, pe când paiele și stuful sunt deja de domeniul trecutului, exemplarele de acoperișuri cu paie fiind foarte rare, chiar în gospodăriile vechi, din zonele joase. Învelitorile din tablă și țiglă înlocuiesc treptat tipurile vechi, care aveau pitorescul lor, încadrându-se armonios în natura care le oferise.
În afara rolului de apărare a spațiului interior, acoperișul trebuie să protejeze și corpul clădirii, motiv pentru care el se prelungește peste marginea pereților formând streașina, ale cărei dimensiuni și forme au evoluat mereu. Anexele gospodărești au streșini înguste și simple. Mai complexe sunt streșinile bisericilor și ale locuințelor, mult mărite și împodobite.
Streașina largă și joasă de la casele vechi lăsa să se vadă elementele componente și tehnicile de construcție: grinzile, capacul, capetele căpriorilor ce ieșeau mult în exterior „că te păleai în ei pe întuneric”, leațurile, spatele învelitorii, dar și crestăturile și cepurile din lemn care le îmbinau pe toate. Alte elemente specifice, așezate sub streșinile vechi, erau: culmea din bârne lungi și subțiri, pentru aerisit și uscat așternuturile și îmbrăcămintea și leasa din nuiele pentru zvântat cașul.
Cu timpul, streașina s-a îngustat și s-a completat cu o podeală din scânduri lămbuite, care maschează sistemul constructiv, fiind terminată în exterior cu o scândură lată, decorată, dispusă înclinat sau cu un brâu vertical dantelat în lemn.
În ultimele decenii, podeala așezată deasupra grinzilor expune șirul de console frumos profilate, readucând în înfățișarea construcțiilor un element nou din sculpturalitatea tradițională a lemnului.
O dezvoltare deosebită a streșinii s-a realizat la pridvor, inițial prin prelungirea parțială a acoperișului casei și apoi prin construirea unui acoperiș separat, care în zona Neamț are forme diferite – în una, două, trei sau patru ape, sau în formă de bulb, apărut sub influența arhitecturii bisericești. La toate aceste tipuri de acoperișuri s-au evidențiat particularități artistice deosebite.
O altă modificare în profilul locuințelor a introdus-o prelungirea pronunțată a streșinii din spate, în scopul apărării peretelui nordic și realizării unui spațiu suplimentar de adăpostire a uneltelor sau proviziilor. De la streașina lungă, sprijinită doar la colțuri pe doi pari, s-a ajuns la obținerea unei adevărate încăperi, numită zonal, șandrama, chiler sau celar, prin închiderea spațiului creat cu pereți scunzi, bârnuiți, cu una sau două uși. În multe cazuri, șandramaua s-a extins și lateral, când s-a transformat în cămară sau bucătărie de vară. La anexele gospodărești s-au construit mai întâi tavane parţiale pe lângă pereţi, improvizate din resturi din lemn sau împletituri din nuiele.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
