Ani de liceu

Bunica

Chipul îmbătrânit și ridat al bunicii încă este clar în mintea mea, chiar dacă aceasta s-a înălțat la ceruri în urmă cu cinci ani. Îmi amintesc și acum străduța îngustă care ducea spre casa ei. O străduță care te deconecta de lumea cotidiană și te transpunea într-o lume de basm, unde răutățile și neplăcerile nu existau. La capătul străduței, stătea ea. Ușor cocoșată de la vremurile ce au răpus-o și au sleit-o de puteri, cu un băț într-o mână ce o ajuta să meargă și cu un zâmbet șters pe față. Purta mereu un șorț în care avea pregătită câte o bancnotă, pe care mi-o strecura în buzunar înainte să urc în mașină:

– Uite, să-ți iei ceva bun. Nu a avut nimic dulce, bunica, în casă.

Era o femeie simplă, provenită din părinți țărani, care munceau câmpul pentru a avea cu cei să-i hrănească pe cei șase copii. Cu toate acestea, ea pentru mine avea un spirit nobil. Poate ca timpul i-a urâțit trupul, însă sufletul i-a rămas frumos și pur. În tinerețe era foarte frumoasă, cu un păr lung, mereu împletit, buzele cărnoase și ochii căprui. Arăta precum o prințesă pierdută din Nord. Bunicul mi-a spus că s-a îndrăgostit de prima dată de cum a văzut-o. A simțit că ea este femeia cu care își va petrece tot restul vieții, încă de atunci. Ceva îl lovise și îi provocase o durere care nu mai trecea. Îl durea că nu era doar a lui. Bunica nu s-a lăsat cucerită ușor, îl refuza mereu pe bunicul, ceea ce îi provoca și mai multă durere lui. Până la urmă, a căzut și ea pradă dragostei care nu iartă pe nimeni. Împreună au avut trei copii frumoși, nici cu nepoții nu îmi este rușine, și o căsuță modestă pe care au întreținut-o, așa cum au știut mai bine.

Bunica făcea o mâncare foarte bună. Mereu ne gătea borș de cartofi când mergeam în vizită la ea:

–  Pe mine mama nu m-a crescut nici cu caviar, nici cu alte prostii care mai sunt acum. Cartoful și mămăliga erau alimente de bază și nu lipseau de la nicio masă a zilei. Dacă făceam mofturi nu mâncam toată ziua și poate primeam și o palmă peste cap de la mama. Și, uite, că toți șase am ajuns oameni mari, am terminat o școală și ne-am făcut o familie. Omul trebuie să fie mulțumit și cu mult, și cu puțin, că nu va ști niciodată ce va ajunge în viața asta.

Nu îi plăceau mojicii, pentru că avea principii. Principiile și le-a urmat până în ultima zi:

– Maică, oamenii din zilele noastre sunt răi. Tu să ai grijă de tine și să fii cinstită! Nimeni nu îți vrea binele. Să fii om cu toți, dar să nu ai încredere în nimeni.

Nu râdea prea des, dar simțeam că se bucura când ne vedea și când eram cu ea. Și vocea ei era schimbată. Când spuneam că trebuie să plecăm, ochii i se umezeau, vocea îi cobora cu un ton, iar zâmbetul acela șters dispărea.

–  Să mai veniți pe la mine, maică! Să nu uitați de mine! Voi sunteți tot ce mai am. Am muncit o viață doar pentru copii, să-i văd că ajung oameni mari, la casele lor, cu familiile lor. Nu am vrut nimic mai mult decât că știu că ei sunt bine și dorm pe perna lor, la casele lor.

– Mai venim. Ce te întristezi așa? Nu e ca și cum săptămâna viitoare nu vei mai fi.

–  Mai știu eu, maică?… Cum o rândui Dumnezeu.

Într-adevăr, săptămâna viitoare nu a mai fost. Poate că trupul ei zace în curtea bisericii. Dar chipul ei, mâinile ei reci și tremurânde, baticul cu flori și botoșii pe care îi purta mai mereu – fie vară sau iarnă – vor rămâne mereu în mintea și mai ales în inima mea, încuiate bine, ca nu cumva cineva să fure amintirea bunicii.

Nicoleta VÎRLAN,
clasa a XII-a C, Colegiul Național ,,Gheorghe Asachi“