Renașterea – Renaissance – a fost un curent cultural care s-a desfășurat timp de două secole, al XIV-lea – al XVI-lea. A debutat la Florența, în Italia, în perioada Evului Mediu, și apoi s-a extins în întreaga Europă. Influența acestui curent s-a resimțit în literatură, filosofie, politică, artă, știință, religie și muzică.
Muzica Renașterii timpurii – Ars Antiqua – corespunde „vârstei de aur“ a polifoniei, reprezentată de cântarea gregoriană, aceasta fiind bazată pe cantus firmus (cântec fix), la care se adaugă treptat o cântare identică la cvartă, cvintă paralele – organum paralel. Evoluția cântării gregoriene – prin apariția terței și sextei – conduce la apariția vocilor suprapuse, a cantus-ului firmus, cu texte diferite, cu aceleași durate (izoritmic) și în care se menține principiul consonanțelor – organum înflorit.
Ca genuri muzicale frecvente, se disting madrigalul și motetul, iar dintre compozitori, se remarcă cântăreții de la Școala Catedralei Notre-Dame, Leonin și Perotin.
În a doua perioadă a Renașterii – Ars Nova –, se continuă aceleași principii ale consonanțelor, se profilează clar vocile, cu caracterul lor individual. Apar inovații din punct de vedere ritmic, ia naștere sistemul metric (măsura). Dintre genuri, motetul rămâne cel mai răspândit. Mai multe înlănțuiri de motete dau naștere missei. De asemenea, madrigalul se diversifică în coral-instrumental și vocal-coral, à cappella. Ca genuri instrumentale, amintim: rondeau (dans popular) și balada. Reprezentanți de marcă au fost Ph. De Vitry, G. de Machaut și Landini.
Tot acum, în secolul al XV-lea, domină Școala flamandă, ca un fel de apogeu al muzicii din Renaștere. Melodia este bazată pe Sistemul modal (cinci moduri diatonice), dar începe să apară și Sistemul tonal (modul major și modul minor). Melodica îmbină trăsăturile cântării religioase cu cea populară, în zona ritmică apar elemente importante, diversificate, măsurate. Polifonia se prezintă în două forme: liberă (contur între voci) și imitativă (imitarea vocilor).
Armonia era dedusă, implicită polifoniei, regulile armonice fiind născute din cadențări. Și timbrele evoluează, atât cel vocal, dar mai cu seamă cel instrumental.
Renașterea târzie aparține secolului al XVI-lea. Ca limbaj muzical, se caracterizează prin păstrarea consonanțelor perfecte de cvartă, cvintă și octavă. Disonanțele sunt pasagere, chiar evitate. În biserică doar orga cântă, impunându-se treptat stilul vocal – cor à cappella.
Cantus firmus încă este menținut, la el fiind adăugat principiul orizontalității, în care vocile au aceeași importanță. Se remarcă supremația textului asupra muzicii, a cadențelor tot mai pregnante.
Ca reprezentanți iluștri ai acestei perioade din istoria muzicii Renașterii rămân Monteverdi, Palestrina și Lassus.
Vom reveni cu mai multe detalii despre viața și opera lor într-un articol viitor.
Autor articol: Prof. Daniela IACOB
