Nu cred că am asistat vreodată la atâta revărsare de ură, de ipocrizie socială și la atâta descumpănire a celor care mai cred în lucrurile inalienabile. O ceață de intrigi și speculații, de șantajări mediatice și răstigniri ieftine a îndepărtat parcă de la noi liniștea. Un an de frică socială, manipulare și ură dirijată. Părem pierduți. Și poate chiar ar fi așa dacă din prag de iarnă n-ar izvorî spre sufletul nostru colindul. Un soi de cântec de curățire și încuviințare a nemuririi. Un fel de cântare a sufletului care își caută nemurirea. Nu e vorba aici nici de coruri și nici de festivaluri, nici de spectacole, cel puțin. E vorba despre coarda de cetină, care leagă sufletul nostru de pragul Învierii prin cuvintele meșteșugite ale Evangheliei cântate de popor.
Multe din colindele ce ne ascut așteptarea Venirii sunt facerea unor generații care sunt de tare mult timp teribil lut amestecat deja în tălpile noastre. Cuvinte vechi în tâlcuri noi – cum ar zice Mitropolitul Antonie Plămădeală – nu ar străluci fără trecerea lor prin cer. Toate cuvintele colindelor coboară din munte, după ce au stat în vecinătate cu cerul. Să își coacă rodul de cer. Oricât de scorțoși am fi în cotidian, colindul strămută în sufletul nostru tainica reconstruire a Raiului. Numai Dumnezeu știe cum de au gândit bătrânii atât de atent, știind parcă despre drama în care ne vom pierde sensul. Hămesit de foamea de cuvinte, glasul ascute cerului diamantin un soi de scară de isonuri. Vocile noastre nu mai sunt ale noastre. Eu cânt cum cânta tata, înalt și sincer, dinaintea bradului. Tu, tu cânți ca tatăl ori bunicul, mama ori bunica ta… Noi nu cântăm ca noi, ci cântăm senin și smerit ca ei. De aceea, într-un fel, colindul e unitatea de măsură a crucii prin care am trecut ca neam și ca Biserică. O logo-stea, cum spunea Grigore Vieru, străluminează logica nemuririi din Nașterea Mântuitorului și ne revelează darul Pruncului intrat în lume „la plinirea vremii” (Gal. 4.4).
Dintre cele mai frumoase descrieri ale Nașterii, una îmi șade mereu aproape de inimă. La Crăciun ni s-a născut Iertarea. De aceea colindul este al Celui Care ne iartă. Și care ne învață iertarea ca exercițiu de asumare a identității creștine. E greu? Fără îndoială. Dar nimic din drumul spre Betleem și de acolo spre Golgota și apoi așezarea în Dreapta Tatălui nu se face asemeni unui efort de moft. Ci pe viață și pe moarte. Senin și curat. Asumat. Într-o strașnică încleștare cu moartea și iadul. Câștigă Hristos pentru că iartă. Pentru că iartă și Învie. Iar învierea Lui este început învierii noastre.
De vă simțiți abătuți la vremea colindelor, reconsiderați-vă neiertările. Scurtați lista indezirabililor din viață și reconstituiți pomelnicul de oameni care au trecut prin iertarea voastră. Colindați-i de iertare. De drag și aleasă cumințenie. Altfel suntem, fără nici o îndoială, de râsul-plânsului, îngropând în zgura părerilor personale bucuria iertării. Priviți la copii și veți înțelege. La colind nu poți participa decât dacă ești în ceată cu Îngerii și Zâmbetul. Nu e o obligație, ci onoarea fabuloasă de a fi curteanul Boierului Iisus Hristos. Dumnezeul iertării noastre. Colindatul ce ne-a învățat și dăruit Iertarea.
Autor articol: Preot Constantin NECULA
